ISTORICUL MARINEI MILITARE ROMÂNE
    După unirea Principatelor Române sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în anul 1859, s-a acționat pentru contopirea flotelor din Moldova și Muntenia și organizarea unei structuri navale unitare. Prin Ordinul de zi semnat la 6 octombrie 1860, ministrul de Război, generalul Ion Emanoil Florescu, dispunea sub formă provizorie, până la organizarea definitivă, punerea celor două flotile reunite sub un comandament unic. Noua componentă a oștirii purta denumirea de Corpul Flotilei și a avut ca primă bază portul Ismail. Pe baza propunerilor avansate în urma inspecției efectuate de noua conducere a Flotilei și a raportului ministrului de Război, prin Înaltul Ordin de zi nr.173 din 22 octombrie 1860, Alexandru Ioan Cuza aprobă acest raport, hotărând definitiva unificare a flotilei sub comanda colonelului Steriade.
        Yachtul regal „ȘTEFAN CEL MARE”
                                                     Canoniera „FULGERUL”

    Având în compunere 6 șalupe-canoniere, prima Flotilă Militară a statului modern român a fost dispusă în șase baze, în porturile Chilia, Ismail, Galați, Brăila, Giurgiu și Calafat.
În anii ce vor urma, autoritățile române s-au preocupat de dezvoltarea mijloacelor de navigație și a armamentului din înzestrarea Flotilei.
În ajunul Războiului de Independență (1877-1878) în compunerea flotilei se aflau patru unități de luptă: nava cu zbaturi „ROMÂNIA”, „ȘTEFAN CEL MARE”, folosit și ca yacht oficial, canoniera „FULGERUL” și șalupa torpiloare „RÂNDUNICA” la care se adăuga un număr de patru șlepuri, alte ambarcațiuni cu vele și bărci pentru pază și patrulare și un efectiv de 246 marinari.

                                               Șalupa torpiloare „RÂNDUNICA”
                                                  Nava cu zbaturi „ROMÂNIA”

    Acțiunile forțelor navale române în Războiul de Independență, constând în riscante misiuni de acoperire strategică a liniei Dunării și acțiuni efective de luptă, în special în cursul operațiilor de la Plevna și Vidin, au contribuit direct la înfrângerea adversarului, sprijinind nemijlocit efortul ofensiv al marilor unități terestre.
După război, luându-se în calcul lungimea frontierelor fluviale și maritime de protejat, așa cum se prezentau după unirea Dobrogei cu țara (1878), s-a ajuns la concluzia că navele existente nu erau numai insuficiente ci și depășite din punct de vedere al dotării tehnice. Ca urmare, guvernele României au acordat o atenție deosebită dotării Marinei Militare care la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și-a îmbogățit parcul naval cu nave precum: bricul „MIRCEA” (1882), prima navă-școală românească, crucișătorul „ELISABETA” (1887), monitoarele „ION C. BRĂTIANU”, „LASCĂR CATARGIU”, „ALEXANDRU LAHOVARY”, „MIHAIL KOGĂLNICEANU” (1906) și opt vedete fluviale care împreună cu monitoarele au constituit Flotila de Dunăre.

                                                Nava-școală „MIRCEA” (1882)
                                           Monitorul „LASCĂR CATARGIU”
Crucișătorul „ELISABETA”

    În anul 1914 existau în dotarea Marinei Militare 40 de nave, dintre care numai trei datau din perioada premergătoare războiului de Independență.
În paralel, în anul 1896 a fost promulgat Înaltul decret nr. 1093 pentru organizarea Flotilei prin care se stabilea o nouă structură organizatorică a Marinei înființându-se Divizia de Mare, Divizia de Dunăre, Depozitul Echipajelor, Apărarea Fixă și Mobilă a Porturilor.
Odată cu intrarea României în Războiul de Reîntregire Națională, la 14 august 1916, potrivit planului de campanie, imediat după înaintarea declarației de război, concomitent cu declanșarea ofensivei generale de eliberare a Transilvaniei, forțele Marinei Militare trebuiau să atace pe Dunăre flota austro-ungară. Ordinul a fost pus în aplicare în noaptea de 14/15 august, când șalupele „RÂNDUNICA”, „BUJORESCU” și „CĂTINA” au executat atacul cu torpile de la Rusciuc. În cursul anului 1916, forțele Marinei Militare au participat la numeroase acțiuni de luptă cum au fost: sprijinul acordat apărării Capului de pod de la Turtucaia, operația de forțare a Dunării la Flămânda, sprijinirea flancului drept al armatei de uscat din Dobrogea, acțiunile navale din Marea Neagră. La începutul campaniei din anul 1917, misiunea Marinei a fost aceea de a apăra Dunărea maritimă și Delta dinspre mare și dinspre malul dobrogean ocupat de inamic. În același timp, flota de operațiuni a avut misiunea să asigure transporturile de armament, hrană și muniții necesare trupelor, în timp ce artileria marină și unitățile de debarcare acționau împotriva bateriilor inamice instalate la Dunăre și împotriva oricărei încercări de forțare a fluviului.

                                                     Distrugătorul „MĂRĂȘEȘTI”
                                                         Distrugătorul „MĂRĂȘTI”
                                          Distrugătorul „REGELE FERDINAND”

    Către sfârșitul războiului, Marina, deși nu a mai fost investită cu misiuni operative, și-a adus o importantă contribuție la lupta românilor pentru eliberarea teritoriului de sub ocupația străină și, ulterior, la acțiunile de consolidare a rezultatelor Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
După constituirea statului național unitar român, întreaga perioadă interbelică a fost marcată de preocuparea factorilor de răspundere pentru organizarea și dezvoltarea unei Marine Militare moderne, care să-și dovedească eficiența în timp de război dar și de pace.
În această perioadă au intrat în dotarea Diviziei de Mare distrugătoarele „MĂRĂȘTI”, „MĂRĂȘEȘTI”, „REGELE FERDINAND” și „REGINA MARIA”, nava-bază „CONSTANȚA”, submarinul „DELFINUL”, nava-școală „MIRCEA”, puitorul de mine „AMIRAL MURGESCU”, patru canoniere maritime, patru vedete rapide antisubmarine tip M.A.S. și șase torpiloare. Diviziei de Dunăre i s-au adăugat monitoarele „ARDEAL”, „BUCOVINA” și „BASARABIA”.

                                            Nava-bază „CONSTANȚA”
                                         Nava-școală „MIRCEA” (1938)
                                             Submarinul „DELFINUL”

    Intrarea României în cel de-al doilea război mondial a reorientat politica navală a țării către executarea misiunilor impuse de desfășurarea ostilităților, ostilități care pentru flota românească, ca de fapt, pentru întreaga economie națională, au avut consecințe dezastruoase.
În linii generale, acțiunile Marinei Române în Marea Neagră pe timpul Campaniei din Est s-au desfășurat pe mai multe etape după criterii cronologice, pornind de la misiunile principale îndeplinite:
– 22 iunie – 8 august 1941, perioadă în care forțele maritime au avut ca misiune principală apărarea litoralului prin contracararea încercărilor de atac și debarcare pe litoralul românesc;
– 8 august 1941 – 28 iulie 1942, etapă în care forțele navale românești au asigurat, în special, protecția transporturilor;
– 28 iulie 1942 – 5 aprilie 1944, perioadă în care Marina Militară a executat misiuni de sprijin direct și indirect al acțiunilor armatei de uscat și transporturi de aprovizionare;
– 5 aprilie – 13 mai 1944, etapă în care forțele navale maritime au participat la operația de evacuare a trupelor române și germane din zona Odessa și Sevastopol;
– 13 mai – 23 august 1944, perioadă în care s-au executat în special misiuni de apărare a litoralului maritim.
Pentru îndeplinirea acestor misiuni, insuficiența mijloacelor navale de care dispunea Marina Militară a impus rechiziționarea, transformarea și trecerea unor nave ale Serviciului Maritim Român sau ale unor companii particulare de navigație în subordinea Comandamentului Marinei Militare.
– 23 august – 5 septembrie 1944, când navele noastre au fost dezarmate de sovietici și duse în porturile rusești din Marea Neagră.
Concluziile trase în urma participării Marinei Române la cel de-al doilea război mondial și a conflictelor navale postbelice, au subliniat importanța Marinei Militare în strategia de apărare a României: apărarea națională se bazându-se în egală măsură pe toate componentele sale articulate într-un organism funcțional, Marina și Aviația exercitând controlul spațiului maritim și aerian, trupele de uscat obținând decizia pe teren.

                                           Distrugătorul “MĂRĂȘEȘTI”
                                         Submarinul “DELFINUL”

    Poziția geografică a României, stat european continental, stat riveran Mării Negre și unei artere fluviale de importanță europeană – Dunărea, stat cu acces direct spre centrul Europei, îi conferă atât posibiblitate de manifestare plenară a potențelor sale politico-militare, cât și dreptul și obligația de a deține, în cadrul sistemului său național de apărare o componentă navală respectabilă și performantă militar.
Rolul Forțelor Navale în calitatea lor de componentă de bază a sistemului național de apărare, consta în promovarea intereselor României la mare și fluviu, atât în timp de pace, cât și în timp de război. Din această responsabilitate națională decurg și principalele lor misiuni: apărarea comunicațiilor maritime și fluviale proprii, asigurarea ieșirii României la mare; exercitarea drepturilor legitime ale statului român în Zona Economică Exclusivă; lovirea comunicațiilor maritime ale inamicului; interzicerea debarcării desantului maritim; participarea la apărarea Dobrogei; sprijinirea Forțelor Terestre care acționează pe litoral sau de-a lungul fluviului Dunărea. Toate aceste misiuni conturau esența doctrinei navale românești la sfârșitul anilor 80.
După 1994, Forțele Navale Române s-au implicat substanțial în Programul “Partnership for Peace” (Parteneriatul pentru Pace) deoarece deschiderea spre valorile occidentale era tot mai evidentă. Amplificarea și diversificarea contactelor cu flotele maritime ale statelor occidentale, între care un loc de prim rang l-au avut cele aparținând NATO, au determinat o serie de reconsiderări conceptuale și acționale menite să prefigureze transformările majore care trebuiau realizate în Forțele Navale. Pentru început, aceste transformări au vizat adaptarea conceptelor și structurilor la cerințele impuse de Parteneriatul pentru Pace. Totodată s-au identificat și evaluat obiectivele de interoperabilitate care să contribuie la compatibilizarea structurală, tehnică și acțională a Forțelor Navale românești cu ale celor din Alianța Nord-Atlantică. Opțiunea României pentru aderarea la NATO și la Uniunea Europeană s-a manifestat mai pregnant după anul 2000, când s-au definit clar obiectivele integrării Armatei României și implicit, ale Forțelor Navale în cadrul Alianței Nord-Atlantice.

                                      Fregata “REGELE FERDINAND”

    Aderarea României la NATO, în martie 2004, a însemnat asumarea unor noi responsabilități pentru dezvoltarea unei securități durabile pe continentul european în condițiile creșterii interdependențelor, oportunităților, dar și a riscurilor la nivel global. În acest context, Forțele Navale Române au intrat într-o nouă etapă, având ca obiective principale profesionalizarea personalului și modernizarea capabilităților necesare participării sporite și eficiente la managementul crizelor, la prevenirea și combaterea terorismului internațional, precum și la acțiunile de apărare colectivă desfășurate de Grupările Navale Multinaționale.