Prezentarea expoziției

Muzeul Naţional al Marinei Române este organizat pe criteriul tematico-cronologic, în conformitate cu periodizările istoriografiei româneşti, având astfel patru secţii – epocile veche, medie, modernă şi contemporană – prezentate pe o suprafaţă de 10.000 mp.

În primele săli, obiecte tridimensionale – basoreliefuri, mulaje după documente epigrafice, monede, lucrări de grafică, transmit informaţii despre începutul navigaţiei pe aceste meleaguri.

O importanţă deosebită este acordată întemeierii celor trei cetăţi vest-pontice, Histria, Tomis şi Callatis, interferenţei culturii materiale şi spirituale a coloniştilor greci cu cea a băştinaşilor dobrogeni. În numeroşii ani de convieţuire între autohtonii geto-daci şi lumea grecească, s-au stabilit raporturi complexe. Probabil că unii dintre numeroşii geţi din Dobrogea s-au angajat marinari în echipajele corăbiilor histriene, tomitane sau callatiene.

Evoluţia navigaţiei în antichitate este ilustrată cu ajutorul unor hărţi în piatră, executate în relief, între care trebuie menţionată cea a epocii lui Burebista, machete de nave militare şi de comerţ greceşti şi romane, mulaje de pe metopele Columnei lui Traian, care înfăţişează nave de transport, poduri de vase, galere grele cu două rânduri de rame navigând în formaţie.

Tot aici sunt expuse şi primele personaje alegorice, în mărime naturală, din cele mult mai numeroase existente în muzeu, întruchipând luptători daci şi romani. Figurile, ce parcă stau să vorbească, veşmintele şi armele executate în exclusivitate cu mijloace manuale caracteristice acelor timpuri străvechi, produc un efect deosebit asupra vizitatorului.

Acestor ilustrări li se adaugă obiecte originale cu valoare istorică considerabilă: ancore, amfore romane ş.a. O astfel de amforă, păstrând conţinutul uscat de seu de oaie, datează din secolul al II-lea d.H. şi a fost descoperită în Marea Neagră în anul 1982, la o adâncime de 40 metri, la est de Constanţa. Vestigiile sunt întregite de cărămizi romane cu ştampila Flotei Fluviale Romane, inscripţii în piatră, monede, elemente din piatră descoperite în zona debarcaderului bazei navale bizantine de la Păcuiul lui Soare.

Toate exponatele se constituie în argumente care vin să demonstreze continuitatea şi dezvoltarea navigaţiei în Dacia romană şi, mai apoi, în perioada de formare a poporului român.

Sfârşitul marilor invazii suportate timp de mai multe secole de români, crearea şi consolidarea statelor medievale româneşti, au favorizat o puternică înviorare a activităţii comerciale pe Marea Neagră şi la Dunărea de Jos.

Aici veneau cu pântecoasele lor corăbii, pentru a desface şi cumpăra mărfuri, negustori din marile oraşe maritime italiene Genova şi Veneţia, din îndepărtata Catalonie, şi, bineînţeles, din Imperiul Bizantin.

La rândul lor, moldovenii lui Ştefan cel Mare, cu o prezenţă îndelungată la litoralul Mării Negre, prin cetăţile-porturi Chilia şi Cetatea Albă, s-au implicat în comerţul maritim. Pânzarele moldoveneşti, apte să lupte pe apă şi să facă negoţ, transportau pe Marea Neagră mărfuri, la Istanbul şi chiar mai departe, în Marea Egee şi Mediterană, până în Creta.

Facsimile manuale, reproducând fidel vechi documente ce menţionează legăturile domnitorilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei cu alte zone ale lumii, prin intermediul navigaţiei, o impunătoare frescă întregind tabloul domniei lui Mircea cel Bătrân, domn „de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Dârstor”, un imens vitraliu în centrul căruia figura marelui Ştefan veghează, parcă, asupra cetăţilor, bisericilor şi pânzarelor moldave, machete de nave, arme originale, piese rare, datând din secolul al XV-lea, sunt numai câteva din exponatele cu ajutorul cărora istoria navigaţiei în evul mediu românesc capătă verosimilitate şi culoare.

Pentru aceeaşi perioadă, muzeul prezintă şi unul din cele mai valoroase obiecte aflate în patrimoniul său, o monoxilă în lungime de 10 metri, datând din secolul al XV-lea, descoperită în albia Crişului Alb.

Acest trunchi de stejar scobit, unul din puţinele păstrate ca prin minune, simbolizează mijlocul de navigaţie tradiţional al strămoşilor noştri pe râurile ţării şi pe Dunăre, atestat de izvoarele istorice din epoca invaziei lui Alexandru Macedon, până în vremea lui Vlad Ţepeş. Acestui tip de ambarcaţiune i s-au adăugat plutele, barcazele şi pânzarele.

O frumoasă frescă şi alte lucrări de grafică sunt rezervate acţiunilor navale întreprinse de flota Ţării Româneşti în timpul lui Mihai Viteazul, domnitorul primei Uniri a românilor de la 1600. Un număr mare de documente facsimilate manual, machete de nave, stampe, monede şi arme, demonstrează existenţa categorică a unei Marine româneşti, în pofida monopolului de navigaţie instituit de otomani după căderea Constantinopolului.

Preocupările domnitorilor şi dregătorilor români pentru dezvoltarea navigaţiei şi a construcţiilor de nave sunt ilustrate prin reproduceri de stampe, documente de cancelarie, grafice. Aceste preocupări şi-au găsit o fericită rezolvare în anul 1793, când vel-spătarul Enăchiţă Văcărescu, care, din dorinţa de a vedea înflorind tradiţionala flotă şi a face să prospere comerţul Ţării Româneşti, a stăruit către domnitorul Alexandru Moruzi să înfiinţeze „slujba” de corăbieri domneşti, pentru a putea transporta cu uşurinţă, acolo unde se va cere, proviziile şi zaherelele pentru Înalta Poartă. Sub această formă a intervenit domnitorul la Poartă obţinând „slobozenia” ca Valahia să poată face şi avea „bolozane, şăici şi de toate vasele pe apa Dunărei, în compunerea ţărei […] privilegiu ce din vremile bătrâne, de mulţi ani l-au fost pierdut”. În urma obţinerii Hatişerifului, Domnia a dat „Hrisovul pentru corăbiile Ţării Româneşti ce sunt a umbla pe Dunăre”, document care pune bazele constituirii primei Flote Comerciale în această matcă a vieţii şi permanenţei românilor.

Din bogata informaţie pe care acest document o pune la dispoziţie, aflăm că la promulgarea Hatişerifului, flota număra atâtea vase câte judeţe avea Ţara Românească, aceasta pentru început când „în grabă căutând am făcut şi am găsit acum întâiaşi dată câte un vas pentru trebuinţa fiesce-căruia judeţ al ţărei”. Hrisovul încuraja şi iniţiativa particulară, stabilea personalul afectat fiecărei nave, preţurile pentru navlurile corăbiilor domneşti, obligaţiile vaselor particulare să facă în fiecare an câte un transport la Brăila în interesul statului.

Un excelent facsimil manual reproduce Hrisovul. Frumuseţea miniaturilor care încadrează textul adaugă la valoarea conţinutului istoric un plus de valoare estetică, exponatul devenind, astfel, un veritabil punct de atracţie în circuitul expoziţional.

Hrisovul de la 1793 a marcat un moment deosebit de important pentru istoria Marinei Române. Aplicarea prevederilor sale a sporit simţitor numărul vaselor ce străbăteau Dunărea sub pavilion românesc şi aceasta cu mult înainte ca tratatele internaţionale să consfinţească acest drept legitim.

Aşa a fost posibil ca, 36 de ani mai târziu, când prin tratatul de la Adrianopol navigaţia pe Dunăre şi Marea Neagră a fost declarată liberă, navele româneşti sub pavilion propriu să lase în urmă „drumul fără pulbere” al bătrânului Danubiu ajungând pe mare până la Constantinopol şi în însoritele porturi mediteraneene. În acelaşi timp, apariţia primelor formaţiuni, în anii ‘30, ale armatelor naţionale permanente în Moldova şi Ţara Românească, a dat posibilitatea creării flotilelor celor două Principate. Machete reprezentând „sfertul de şaică” şi „jumătatea de şaică”, de fapt şalupe canoniere ce s-au numărat printre primele nave militare româneşti, pavilioanele acestora şi armament original pe care l-au avut în dotare, prezentarea primelor uniforme de ofiţer şi soldat ale Flotilei din Muntenia, după reglementările din 1850 şi a celor marcate de influenţa franceză, intrate în dotare după 1860, macheta primei nave propulsate de forţa aburului din dotarea flotilei de război – vaporul cu zbaturi „România”, sunt numai câteva din punctele de atracţie care contribuie la introducerea vizitatorului în atmosfera de început a epocii moderne.

Un loc aparte este acordat corabiei-machetă „Mariţa”. În anul 1834, această navă purtând numele viitoarei soţii a domnitorului Gheorghe Bibescu, construită în şantierul naval de la Giurgiu, a părăsit portul Sulina, având la bord „300 chile mari de grâu”, cu destinaţia Constantinopol. Echipajul era românesc, iar la catarg flutura pavilionul Munteniei. Evenimentul a deschis pentru românii conştienţi de rostul Marinei Comerciale în viaţa unei naţiuni, o epocă „aşa de fericită”, încât ei se credeau iar vechii domni ai Dunării şi Mării Negre.

Dar, vor mai fi necesare trei mari şi importante momente în istoria românilor – Unirea Principatelor sub Alexandru Ioan Cuza, instaurarea domnitorului Carol I în 1866 şi obţinerea Independenţei în urma războiului din 1877-1878 – pentru ca strădaniile înaintaşilor să se contureze în ceea ce va deveni Marina Română, cu cele două componente ale sale: navigaţia comercială, menită să devină o instituţie de bogăţie şi mândrie naţională şi flota militară, datoare să apere fruntariile de apă ale ţării şi traficul român în Marea Neagră.

Realizarea acestei mari întreprinderi a presupus nu numai depăşirea unor dificultăţi de ordin tehnic şi material, dar şi o strădanie purtată de mari oameni ai naţiei pentru schimbarea unor mentalităţi greşite ce considerau Marina un „prea mare lux naţional”.

Pe parcursul întregului muzeu, s-a urmărit prezentarea acestei problematici diverse şi demonstrarea faptului că de-a lungul istoriei, Marina s-a dovedit a fi o necesitate atât economică, cât şi militară, iar oamenii mării, implicaţi în toate momentele de restrişte ale neamului, adevăraţi eroi.

Campaniile militare din anii 1877-1878, 1913, 1916-1918 şi 1941-1945 au implicat din plin Flota Maritimă şi Fluvială Română în confruntări directe pe apă şi chiar pe uscat.

Zeci de hărţi, crochiuri, schiţe executate într-o manieră grafică de excepţie, diorame, fotografii, documente susţinute prin etalarea unor piese originale de armament şi tehnică navală, vin în sprijinul acestei afirmaţii.

O importanţă la fel de mare a fost acordată şi anilor de pace, ani în care politica navală a guvernelor a urmărit aplicarea unor programe de pregătire a viitorilor marinari şi de dezvoltare a Marinei, menite să ridice această armă la nivelul necesităţilor României Întregite. Au fost declanşate programe navale ambiţioase de achiziţionare a unor nave moderne cu o mare putere de foc, precum şi de pregătire a ofiţerilor de marină. Astfel, în anul 1881, a fost înfiinţată Şcoala de Marină cu un căpitan-comandant, un locotenent secund şi 20 de elevi. În aceste condiţii, se impunea achiziţionarea unei nave-şcoală necesară antrenării viitorilor ofiţeri de marină. În anul 1882, sosea din Anglia nava-şcoală „Mircea” care va deveni un simbol al Marinei Militare Române.

În paralel, consecvent principiului prezentării unitare a evoluţiei Marinei de Război şi Comerciale, muzeul prezintă istoria acesteia din urmă subliniind meritele acelor oameni politici cu vederi înaintate care au militat cu tărie pentru o navigaţie autohtonă, o marină comercială proprie, pentru înfiinţarea unei societăţi naţionale de navigaţie, combătând vehement ideea de a concesiona străinilor transporturile româneşti pe Dunăre şi Marea Neagră.

Cu toate că au existat opoziţii, subestimându-se uneori chiar aptitudinile marinăreşti ale românilor, politica acestora de încurajare a marinei de comerţ naţionale a dat roade. În ultimul deceniu al secolului trecut s-au înfiinţat cele două servicii de navigaţie, Navigaţia Fluvială Română (1890) şi Serviciul Maritim Român (1895), primele instituţii de navigaţie civilă aparţinând statului, având fiecare un personal de specialitate pregătit şi un parc de nave care a crescut continuu.

Atât momentele de început, cât şi dezvoltarea pe care au cunoscut-o ulterior cele două servicii şi societăţile de navigaţie particulare româneşti sunt bogat ilustrate în Muzeul Național al Marinei Române prin fotografii, hărţi, grafice şi machete de nave, care completează imaginea Marinei şi a marinarilor români dintre Dunăre şi Mare. Sunt materializate, de asemenea, aspecte ale dezvoltării porturilor fluviale, ale etapelor parcurse în procesul de modernizare a portului Constanţa şi a şantierelor navale fluviale şi maritime.

După constituirea Statului naţional unitar român, întreaga perioadă interbelică a fost marcată de preocuparea factorilor de răspundere pentru organizarea şi dezvoltarea unei Marine Militare şi Civile moderne, care să-şi dovedească eficienţa în timp de pace cât şi de război.

Cu ajutorul machetelor, al lucrărilor grafice, al fotografiilor şi a numeroase obiecte originale, expoziţia de bază a muzeului ilustrează intrarea în serviciu a noi nave militare şi comerciale, a navei-şcoală „Mircea” (II), prezintă evoluţia şcolilor marinei, aspecte legate de înfiinţarea Ligii Navale Române ş.a.

Intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial a reorientat politica navală a ţării către executarea misiunilor impuse de desfăşurarea ostilităţilor, ostilităţi care pentru flota românească, ca de fapt, pentru întreaga economie naţională, au avut consecinţe dezastruoase.

Pentru îndeplinirea acestor misiuni, insuficienţa mijloacelor navale de care dispunea Marina Militară a impus rechiziţionarea, transformarea şi trecerea unor nave ale Serviciului Maritim Român sau ale unor companii particulare de navigaţie în subordinea Comandamentului Marinei Militare.

Participarea Marinei la ostilităţi este ilustrată cu fotografii, documente, obiecte care au aparţinut unor personalităţi militare şi eroi căzuţi în al Doilea Război Mondial, mine, torpile şi arme de diferite tipuri.

În ceea ce priveşte misiunile Marinei Române în perioada 23 august – 5 septembrie 1944, când navele noastre au fost dezarmate de sovietici şi duse în porturile sovietice de la Marea Neagră, ele sunt prezentate prin lucrări artistice de amploare, panouri luminoase, metalo-plastii, ordine şi medalii conferite luptătorilor români de autorităţi române şi sovietice, grafice şi documente.

Ultimele săli ale muzeului sunt dedicate perioadei de refacere a Flotei Militare şi Civile după 1947, proces care a demarat greu, mai ales datorită controlului sovietic exercitat în primii ani după război.

Concomitent cu preocupările pentru întărirea capacităţii de luptă a Marinei Militare, au evoluat şi activităţile de transport maritim, indisolubil legate de progresele economiei naţionale, de lărgirea schimburilor comerciale ale României. În condiţiile unei puternice competiţii pe plan internaţional în dezvoltarea tuturor ramurilor de transport, fenomen care a condus la o accentuată perfecţionare a fiecărui mod de transport, cu infrastructura sa şi care reprezintă o evoluţie de continuu progres tehnico-economic, au apărut noi tehnologii de transport maritim care au determinat modificarea radicală atât a navelor cât şi a instalaţiilor de manipulare.

Ultima sală a expoziţiei afectează un spaţiu deosebit ilustrării acestui proces. Într-o impunătoare vitrină centrală, alături de machetele navelor militare construite în şantierele naţionale, în frunte cu distrugătorul „Mărăşeşti”, se află şi capetele de serie ale celor mai moderne nave comerciale printre care: petrolierul de 150.000 TDW „Libertatea”, mineralierul de 55.000 TDW „Tomis”, cargoul multifuncţional de 15.000 TDW „Rovine”, nava Ro-Ro „Paşcani”, specializată pentru transportul vehiculelor rutiere pe roţi, traulerul „Parâng”, baza frigorifică „Polar”, prima platformă de foraj marin „Gloria” şi alte machete cu nave fluviale şi tehnice.

În ansamblu, Muzeul Naţional al Marinei Române, prin zeci de machete reproducând toate tipurile de nave existente în Marina noastră militară şi comercială, de la începuturile ei şi până în zilele noastre, instrumente de navigaţie, documente şi fotografii, armament alb şi de foc, ancore, elice, lentile de faruri, drapele şi pavilioane, tablouri, exponate de o deosebită valoare ştiinţifică şi documentară, conturează în faţa publicului interesat adevărata istorie a navigaţiei române, dezvoltarea tehnicii navale, a relaţiilor comerciale şi militare ale Marinei.

Modul de expunere folosit este modern, unitar – plafonul şi pardoseala împărţite pe aceiaşi moduli, circuitul de vizitare cunoscând un flux continuu, parter, etaj, parter – încheindu-se în parcul ce oferă privitorului obiecte originale de mari dimensiuni, imposibil de expus în sălile obişnuite de muzeu. Astfel, ancore, elice, motoare, piese de artilerie navală şi antiaeriană, mine sau nave militare scoase din uz îşi află locul în această expoziţie în aer liber, căreia poziţia sa îi conferă o cuprinzătoare şi superbă panoramă a portului Constanţa.