Colecțiile M.N.M.R.

COLECŢIILE MUZEULUI NAȚIONAL AL MARINEI ROMÂNE

Muzeul Naţional al Marinei Române deţine un patrimoniu muzeal organizat pe 14 colecţii, reprezentative pentru specificul şi tematica acestei instituţii unice în țară, care prin activitatea desfăşurată în cei 50 de ani de existenţă şi-a asumat tezaurizarea şi promovarea valorilor marinăreşti universale, dar şi a simbolurilor naţionale. Aceste colecţii însumează un număr de aproximativ 12.000 de exponate, o parte dintre ele fiind clasate la Fond şi la Tezaur. Domeniile şi subdomeniile reprezentate în muzeu sunt susţinute de colecţii alcătuite din: amfore şi ceramică veche, arme albe şi de foc, arme sub apă, medalistică, uniforme, aparatură de transmisiuni, motoare navale, ancore şi elice, navomodele, nave originale şi fragmente ale unor epave, drapele şi pavilioane, instrumente de navigaţie, numismatică, tablouri, documente şi fotografii cu aspecte din marină, carte veche şi presă de marină.

1. Instrumente şi aparatură de navigaţie

Colecţia Instrumente şi aparatură de navigaţie din patrimoniul Muzeului Naţional al Marinei Române cuprinde obiecte originale, în marea lor majoritate, cum sunt instrumentele de navigaţie, ancorele, elicele, lentilele de faruri. Toate aceste exponate, cu o deosebită valoare ştiinţifică şi documentară, conturează în faţa publicului interesat adevarata istorie a navigaţiei române, dezvoltarea tehnicii navale, a relaţiilor comerciale şi militare ale Marinei Române.

În cadrul acestei colecţii, ancorele, piese originale în totalitatea lor, datând din cele mai vechi timpuri, ocupă un loc central. Acestea au diferite forme şi dimensiuni, în prezent sunt turnate sau forjate din oţel și au menirea de a imobiliza nava sau alt plutitor în momentul în care sunt lăsate pe fundul apei, cu ajutorul unui lanţ sau cablu.

Ancorele au cunoscut o perfecţionare continuă pe parcursul dezvoltării navigaţiei. La început, primele sisteme de ancorare erau de fapt niște bolovani legați între ei cu sfoară. Un tip de ancoră primar a fost folosit și pe navele egiptene şi feniciene cu 2500 de ani î.d.H. Sistemul a fost preluat apoi şi de navigatorii greci şi, mai târziu, de cei romani. O ancoră de lemn, apropiată ca formă de ancora obişnuită, a fost utilizată în China cu aproximativ 2200 de ani î.d.H, pentru ca mai târziu, în secolul V î.d.H., grecii să întrebuințeze ancore de tip diferit. Acestea erau mai complexe, fiind alcătuite dintr-un fus de lemn încastrat în centrul altuia, în care era realizată o gaură pe întreaga lungime, acest orificiu fiind apoi umplut cu plumb.

Ulterior, ancorele au fost îmbunătăţite prin adăugarea unor noi elemente cum au fost piesele asemănătoare unor vărfuri de săgeţi fixate la capetele braţelor, cu rolul de agăţa fundul apei, sau dotarea ancorelor cu o traversă, iniţial din lemn, mai târziu din metal (aliaje de plumb), al cărei rol era acela de a plasa ancora pe fundul apei, cu ghearele orientate către pământ.

Dezvoltarea tehnicii prelucrării fierului a dus la perfecţionarea ancorelor, care au început să fie confecţionate parţial sau în întregime din fier.

Greutatea ancorelor din antichitate varia între 50 şi 200 kg, ceea ce făcea mânuirea lor mai uşoară şi nu implica dispozitive speciale pentru a fundarisi şi a manevra ancora.

Muzeul Naţional al Marinei Române are în expoziţia de bază o ancoră romană, exponat deosebit de valoros, descoperită în Marea Neagră în zona Mangalia, în anul 1967. Fusul acestui exemplar este rotund pe o lungime de 46 cm şi în continuare dreptunghiular pe o porţiune de 21 de cm. Fusul este rupt la partea superioară, în punctul de introducere a traversei. Ancora are două braţe în sus la 32˚, de formă ascuţită, având la bază lăţimea de 5 cm, iar la vârf de 2 cm. Braţele şi fusul ancorei fac corp comun cu diamantul (extremitatea inferioară a fusului, din care se desfac braţele). Acesta prezintă o prelungire de formă tronconică având în mijloc un orificiu pentru inelul de gripie (de prindere a lanţului sau parâmei).

Ca urmare a creşterii tonajelor vaselor comerciale şi de război, în perioada evului mediu şi a epocii moderne, ancorele au continuat să se perfecţioneze şi să capete dimensiuni şi mai mari, fără să li se schimbe semnificativ forma.

Un exponat aparte este ancora cu patru braţe fixe, utilizată în special pe galere, precum şi pe numeroase ambarcaţiuni de construcţie arabă. În patrimoniul Muzeului Naţional al Marinei Române există 8 exemplare complete şi un fragment ale acestui tip de ancoră. Ele sunt compuse din fus, terminat în partea superioară cu inelul de prindere a lanţului sau a parâmei, iar în partea inferioară cu diamantul în care sunt forjate cele 4 braţe. Lungimea fusului este de 2,50 metri cu o distanţă între braţe de 1,15 metri şi greutate de 1.000 kg. Fragmentul amintit, descoperit în lacul Sinoe în anul 1924, păstrează fusul şi un singur braţ.

Începând cu secolul al XV-lea sunt utilizate ancorele comune cu braţe fixe şi traversă de lemn. Acest tip de ancoră a constituit un pas înainte în perfecţionarea dispozitivului menit să imobilizeze nava; traversa de lemn, al cărui rol era acela de a plasa ancora pe fundul apei cu ghearele către pământ, a precedat traversa metalică care apare la jumătatea secolului al XVIII-lea. Astăzi această ancoră de proporţii mult mai reduse, mai poate fi întâlnită pe micile veliere de cabotaj. Fusul acestor ancore este de trei ori mai larg decât braţul şi era realizat prin forjarea mai multor verigi de fier de mai multe lungimi diferite. Secţiunea fusului este aproximativ rectangulară, cu muchiile teşite. Partea superioară a acestuia are secţiunea pătrată şi serveşte pentru fixarea traversei şi trecerea inelului de care se prinde lanţul. Traversa, având o lungime egală cu a fusului, este confecţionată din două bucăţi de lemn de stejar şi se subţiază către extremităţi. Fixarea strânsă a celor două bucăţi este realizată de cercuri metalice introduse la cald. Partea inferioară a fusului, diamantul, este mai groasă şi de ea sunt fixate braţele care în zona de conjuncţie au aceeaşi grosime cu fusul, fiecare făcând cu acesta 60˚. Palmele care se termină cu gheare au formă de triunghi isoscel, cele două laturi mai lungi fiind mai mari cu 1/3 faţă de latura mică. Acest tip de ancoră a fost folosit în special de vasele de război, până prin anul 1820. În patrimoniul Muzeului Naţional al Marinei Române există trei ancore cu braţe fixe şi traversă de lemn, întregi şi bine conservate, două găsite în mare (una în baziunul portului Constanţa, a doua dragată în zona Mangaliei), iar cea de-a treia scoasă din Dunăre, la Tulcea, dar şi un fragment constând din braţele şi palmele unei asemenea ancore.

Dacă în secolele XVII şi XVIII încep să apară reglementări cu privire la greutatea şi dimensiunile ancorelor, începutul secolului al XIX-lea marchează o nouă perioadă de preocupare pentru perfecţionarea ancorelor.

În 1840, William Parker brevetează ancora comună model nou „Amiralitate”, tip de ancoră din fier cu braţe fixe şi traversă metalică mobilă care s-a impus în scurt timp pe toate navele engleze, generalizându-se apoi întreaga lume.

Ancora „Amiralitate” se compune din fus, din a cărui extremitate inferioară – diamantul – se desfac braţele terminate cu palme, la care faţa superioară, unghia, are urechi laterale şi vârfuri ce poartă denumirea de gheare. Partea din interiorul locului de desfacere a fiecărui braţ se numeşte gât. La partea opusă diamantului, fusul are un orificiu pătrat, denumit pătratul ancorei, prin care trece o traversă. Cu un capăt înconvoiat şi terminată, la ambele capete, cu două sfere (din care una este demontabilă), denumite bile, mere sau nuci. Un opritor sau un guler fixează traversa pe fus, fiind asigurată cu o pană prinsă cu un lănţişor. Deasupra pătratului se află un orificiu prin care trece inelul de care se prinde lanţul ancorei cu o cheie de ancoră, sau cablul cu un nod de ancoră, ori un nod de ancorot. Pe fus există uneori o brăţară de traversieră pe care se află inelul de traversieră cu care se traversează ancora. Unghiul dintre fus şi braţ se numeşte unghi de muşcare, iar distanţa dintre gheare poartă denumirea de deschidere. Ancora amiralităţii este folosită astăzi numai pe navele cu vele sau ca ancorot pe navele mari.

Ancora „Amiralitate” atinge fundul cu unul din braţe din cauza greutăţii mai mari a părţii inferioare şi a rezistenţei braţului. Prin filarea lanţului, ancora se reazemă cu capătul îndoit al traversei de fundul apei, cele două braţe fiind aşezate orizontal în contact cu pământul. Când s-a terminat filarea lanţului şi acesta începe să se întindă, inelul ancorei este tras în jos, ceea ce provoacă răsturnarea ei, traversa venind în poziţie orizontală, iar ghearele într-un plan perpendicular pe fund. În această poziţie una din gheare se sprijină pe nisip şi se înfige în el.

În patrimoniul Muzeului Marinei Române există 9 ancore „Amiralitate” de diferite dimensiuni, cea mai mare având o greutate de 2.400 kg.

Intensificarea studiilor cu privire la creşterea eficacităţii ancorelor a fost stimulată şi de faptul că treptat s-a trecut la propulsia mecanică a navelor, iar tonajul lor a început să crească, ceea ce a făcut ca numărul tipurilor de ancore să crească şi să se diversifice rapid.

În principal, perfecţionările constau în eliminarea traversei, utilizarea braţelor articulate (mobile) şi confecţionarea ancorelor din oţel turnat.

Una dintre ancorele fără traversă, cu braţe articulate, care şi-a dovedit superioritatea şi care a căpătat o largă răspândire, atât pe navele militare cât şi pe cele comerciale, este ancora „Hall”, care se găseşte şi în colecţia Muzeului Naţional al Marinei Române în două exemplare. În perioada dintre cele două războaie mondiale, ancora „Hall” intrase deja în dotarea distrugătoarelor marinei noastre militare. Acestă ancoră este confecţionată din oţel sau fier forjat şi datorită formei sale, cade orizontal pe fundul mării. Când lanţul se întinde, fusul se ridică, iar braţele se târăsc în adânc până întâlnesc cel mai mic obstacol în care se înfig. Avantajele pe care le prezintă această ancoră sunt numeroase. Are o mare rezistenţă faţă de greutatea ei, poate fi pusă la post cu mare uşurinţă, iar sistemul ancorei exclude orice fel de încolăcire a lanţului.

În timp, odată cu diversificarea tipurilor de nave dar şi cu evoluţia tehnicii navale în ansamblu, greutatea ancorelor începe să fie stabilită în funcţie de deplasament la navele militare şi de tonaj la navele comerciale şi de pasageri.

Pentru exemplificare precizăm că un velier comercial de tonaj mijlociu avea ancore a căror greutate în kilograme era egală cu tonajul navei în tone, în timp ce velierele mai mari erau dotate cu ancore a căror greutate în kilograme era mai mică decât tonajul acestora în tone. În ceea ce priveşte navele cu vapori, acestea aveau ancore cu greutate mai mică decât tonajul lor în tone.

De la înfiinţarea Muzeului Naţional al Marinei Române până în prezent, patrimoniul muzeului a fost îmbogăţit şi cu alte tipuri de ancore: ancora „Naţional” (125 kg), ancora „Byers”, ancora „Inglefield”, ancora „Rynvaart”, ancora „Matrosov” şi ancora „Dunn” (2500 kg).

Ancora „Byers” este un tip de ancoră modernă cu braţe mobile, folosită mai ales în interbelic, dar şi în anii de după cel de Al Doilea Război Mondial. Este compusă din fus fixat în diamant cu două buloane, din braţe şi contrabraţe. Fusul acestei ancore are lungimea de 2,70 metri, distanţa dintre braţe măsoară 1,50 metri, iar greutatea totală a ancorei este de 2.800 kilograme.

Ancora „Dunn” este o ancoră masivă confecţionată din oţel, cu braţe articulate de formă aproape dreaptă, uşor curbată către gheare, în afară. Fusul are o lungime de 2,30 metri, distanţa dintre braţe este de 1,22 m şi o greutate de 2.500 kilograme. Acest tip de dispozitiv s-a folosit atât la nave de suprafaţă cât şi la submarine.

Ancorele speciale sunt mai puţin reprezentate în colecţia muzeului. O astfel de ancoră este cea cu mai multe braţe, piesă confecţionată dintr-o singură bucată, fără traversă, având trei până la patru braţe. La diamant are o cheie pentru lanţul călăuză. Astăzi se întrebuinţează la unele nave şi ambarcaţiuni de fluviu şi câteodată ca ancorot la navele mari.

Ancora de traină este compusă din fus care are la partea superioară inelul de prindere al lanţului. La jumătatea fusului sunt sudate patru braţe de ancoră (gheară de pisică), iar la diamant încă patru braţe. Se foloseşte pentru recuperarea unor obiecte căzute pe fundul apei. Constituie piese interesante şi ancora de hidroavion, cu fusul scurt şi trei braţe articulate, sau ancora forjată cu patru braţe pentru balizaj.

Colecţia de ancore a Muzeului Naţional al Marinei Române are o reală valoare istorică şi ştiinţifică. Diferitele tipuri de ancore, expuse în expoziţia de bază din interiorul muzeului dar şi în parcul expoziţional, descoperite în mare şi în Dunăre, sau recuperate de pe navele ieşite din serviciu, a suscitat interesul multor vizitatori în cei 50 de ani de la înfiinţarea muzeului.

Aceste exponate, prin datarea lor diferită, prin complexitatea lor şi formele variate, dar şi prin utilizarea lor pe tipuri diferite de nave, contribuie la formarea unei imagini veridice asupra tonajului navelor militare sau comerciale româneşti şi străine ce au străbătut de-a lungul secolelor apele noastre şi confirmă o dată în plus adevărul că marina română, pe parcursul dezvoltării ei, s-a aflat întotdeauna la curent şi a adoptat noile cuceriri ale tehnicii în domeniu.

Colecţia specială a instrumentelor de navigaţie, însumând astăzi aproximativ 600 de obiecte,s-a constituit în timp, delimitându-se treptat de restul patrimoniului tehnic, proporţional cu creşterea şi diversificarea conţinutului.

Câteva dintre cele mai valoroase instrumente de navigaţie, dar şi unele obiecte cu o reală valoare istorică şi memorială, pot fi descoperite de vizitatorii interesaţi în expoziţia Muzeului Naţional al Marinei Române.

Printre acestea se află şi alidada cu contragreutate şi platon din alamă care a fost concepută în 1580 de E. Vright şi a intrat în dotarea navelor militare şi comerciale româneşti. Acest instrument s-a dovedit absolut necesar în navigaţia astronomică. Este alcătuită dintr-un cerc azimutal pe care sunt inscripţionate punctele cardinale şi intercardinale şi gradaţiile de la 0° la 360°. Alidada propriu-zisă şi platonul sunt fixate pe un cadru semioval cu contragreutatea pe centru având la bază piciorul cu orificiile de fixare.       

Sextantul tip „Huson” este confecţionat din metal, ebonită şi sticlă, fiind datat în prima jumătate a secolului XX. Are o frecvenţă relativ redusă şi se prezintă sub forma unui sector de cerc pe care se mişcă concentric o alidadă de-a lungul unui limb pe care sunt marcate 125 de gradaţii. Pe sector se află o oglindă mică fixă, iar pe alidadă o oglindă mare, mobilă şi o lunetă, în faţa oglinzii mari este montat un sistem de geamuri colorate. Sextantul tip „Huson” a fost folosit în navigaţia astronomică pe navele militare şi comerciale româneşti.

Instrumentele de navigaţie care intră în patrimoniul Muzeului Naţional al Marinei Române surprind prin complexitatea lor şi demonstrează faptul că marina română a folosit pe parcursul evoluţiei sale cele mai moderne mijloace de navigaţie ale momentului.

2. Tehnică şi aparatură de artilerie şi armament

Încă din cele mai vechi timpuri, omenirea a suprapus activitatea de confecţionare a uneltelor utile în desfăşurarea activităţilor zilnice, cu cea de confecţionare a celor necesare la vânătoare şi pescuit, dar şi a celor esențiale în apărarea în faţa atacurilor venite din partea invadatorilor.

Acest proces a fost unul evolutiv şi a corespuns cu diferitele stadii de dezvoltare a capacităţii de prelucrare a tipurilor de materiale disponibile, iniţial piatra, lemnul şi osul. Mai târziu, metalele vor reprezenta materia primă pentru confecţionarea armelor. S-a produs astfel o diversificare a acestora, de la cele primitive, până la cele din antichitate când se poate vorbi chiar de apariţia şi dezvoltarea tehnicilor de război, dar şi a armelor specializate în cadrul marilor imperii. Unele imperii au dispus, pe lângă infanterie și cavalerie, de flote impresionante ca dimensiuni, navele fiind dotate cu armament specific perioadei: berbeci, catapulte, ghiulele etc, o parte dintre ele fiind prevăzute chiar din construcţie cu elemente specifice navelor de război, aşa cum este cazul spironului.

Sub aspectul plasării armelor din patrimoniul muzeului pe scara timpului, dar şi a evoluţiei lor tehnice, un exponat reprezentativ datând din secolul XV este culverina sau bombarda cu încărcare pe la gura ţevii, armă care marchează începutul evoluţiei artileriei. Piesa bine conservată, a fost folosită şi la bordul navelor, montată chiar pe copastia corăbiilor din epoca medievală. Confecţionată din fier forjat, exemplar unic în ţară, a fost descoperită în mare, de unităţile de scafandri, în 1965, în apropierea unei epave în zona Mangalia. Piesa este compusă din ţeavă, cămaşa culatei care susţine ţeava şi furcă cu ocheţi. Ţeava acesteia era realizată prin rularea unei foi de metal topit de mai multe ori în jurul axului ţevii. Ulterior acestei acţiuni urma montarea unui număr de inele în jurul acesteia pentru a consolida materialul. La modelul de la Muzeul Naţional al Marinei Române se observă uşor modalitatea de realizare a ţevii prin înfăşurare, după urmele vizibile de metal rulat de la gura ţevii. Camera de ardere a pulberii poate fi considerată o culată, deoarece aici era introdusă o cană de metal care conţinea în prealabil atât pulberea cât şi proiectilul. Cana de metal prezenta un orificiu pe unde era introdusă o feştilă aprinsă cu scopul de a aprinde încărcătura de pulbere. Cele două orificii de la baza cămăşii culatei aveau rolul de a ţine o pană de lemn care să fie aşezată în spatele cănii montate în poziţie de tragere pentru a contracara reculul acesteia în momentul descărcării explozibilului. Procedeul menţionat permitea culverinei să aibă o cadenţă mai mare, decât a tunurilor cu încărcare pe la gura ţevii. Find mai mică şi mai uşoară decât celelalte piese de artilerie ale epocii, culverina a fost prima armă de foc ce a însoţit infanteria pe câmpul de luptă deschis, precum şi una dintre primele arme de foc folosite pentru tragerile de la bordul unui vas. O astfel de culverină putea arunca un proiectil cu o viteză de aproape 408 m/s la o distanţă de 450 de metri.

Tot în expoziţia de bază, dar şi în parcul muzeului, apar tunuri medievale de la bordul navelor sau de la fortificaţiile Constanţei, aşa cum este tunul marca „Solid”, calibru 140 mm, cu încărcare pe la gura ţevii, pe care se află imprimată data 1770, anul fabricaţiei. Acesta a fost descoperit în Portul Constanţa, în anul 1959, în timpul unor lucrări de excavaţie. Ţeava tunului este confecţionată din fontă turnată, are o lungime de 3.100 mm şi o greutate de 2.603 kg. Întreaga piesă cântăreşte peste 3 tone. Pe partea superioară a ţevii se găseşte o marcă heraldică pentru armurieri din timpul Regelui George al III-lea al Angliei. Există posibilitatea ca acest tun să fi fost folosit la bordul unor nave de război în Marea Neagră. Tunurile de fier turnate, de acest calibru, au fost folosite până către jumătatea secolului XIX, ceea ce ar fi făcut posibil ca piesa în discuţie să se fi aflat astfel la bordul unui vas britanic sau otoman în timpul războiului Crimeei. Considerând însă anul turnării ţevii, putem lua în discuţie folosirea sa la bordul unei galere sau canoniere uşoare otomane, la sfârşitul secolului XVIII.

O importantă îmbunătăţire a artileriei navale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea a reprezentat-o caronada, acest tip de tun putând fi admirat şi în patrimoniul muzeului. Caronada a fost inventată de generalul britanic Robert Melvile în 1759 şi şi-a primit numele de la atelierele care au produs pentru prima dată acest tip de piesă, Carron Company of Falkirk, Scotland. A fost folosită pentru o scurtă perioadă de timp, între 1780 şi 1830, nemaifiind întâlnită în rândul arsenalelor navelor marinelor naţionale decât în câteva ocazii. În Marina Română există o singură menţionare de folosire a caronadelor, în timpul domniei lui Mihai Sturdza (1834-1849) pentru a arma navele poliţiei fluviale a Principatului Moldovei.

Un alt tip de tun din expoziţia Muzeului Naţional al Marinei Române este cel de bronz cu încărcare pe la gura ţevii, pe a cărei culată se află gravat „Torino 1845” aflat la bordul şăicilor, nave de poliţie pe Dunăre la jumătatea secolului trecut.

Din aceeaşi epocă de început dispunem şi de arme individuale, puşti şi pistoale cu mecanisme de aprindere, fie prin scăpărarea cremenei, cu capsă sau prin culată, sistem folosit din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aşa cum sunt tipurile „Peabody”, „Krnka”, „Dreyse”, „Lebell”, „Mauser”, „Mosin-Nagant” sau pistoalele cu cremene sau capsă, dar şi altele, moderne, cum sunt mărcile „Parabellum”, „Steyr-Roth”, „Mauser”, „Beretta”, „Walther”, „Browning” şi sovieticul „T.T.”. Acestora li se adaugă puşti mitralieră printre care amintim modelele „Lewis”, „A.K.”, „M.G.”, „Degtiarev” şi mitralierele „Z.B.”, „Maxim” sau cele mai vechi, cu cinci şi zece ţevi, marca „Nordenfeld”. În varietatea armelor de foc individuale din dotarea armatei române se înscrie şi pistolul-mitralieră de concepţie românească aşa cum este tipul „Oriţa”, fabricat la Cugir în anul 1941, conceput de căpitanul de artilerie Marin Oriţa. Din categoria acestui tip de armă, mai sunt expuse şi modelele „Beretta” şi cunoscutul „Deimler-Puch-Steyr”.

Armele de foc individuale au fost folosite şi de marinari, însă în ceea ce privește artileria, aceasta a cunoscut adaptări specifice necesităților combatante navale. Pe lângă exponatele prezentate mai sus, muzeul deţine piese originale de artilerie care s-au aflat la bordul unor nave acum scoase din serviciu. Chiar la intrarea în muzeu, pot fi admirate două tunuri revolver cu cinci ţevi, „Hotchkiss”, care s-au aflat la bordul bricului „Mircea” începând cu anul 1882.

Alte tunuri, cum sunt cele marca „Skoda”, de mai multe calibre, printre care tunul de 120 în turelă blindată, aflat la bordul monitoarelor după 1907, apoi tipul „Bofors”, mai cunoscut fiind calibrul 102 mm care s-a aflat la bordul submarinului „Delfinul”, al puitorului de mine „Amiral Murgescu”, dar şi al navei-bază „Constanţa”. Mărcile „Rheinmetal”, „Armstrong”, „Gustloff”, dar şi sovieticul „B-13” de calibru 130 mm, întregesc colecţia de artilerie a  muzeului.

Armele albe sunt şi ele reprezentate prin numeroase exponate în colecţia Muzeului Naţional al Marinei Române. Cele mai vechi arme albe din patrimoniu sunt topoarele de abordaj expuse în reproducerea unui sit arheologic submers care înfăţişează fragmente dinr-o epavă comercială grecească din secolele III-II î.d.H. Acestora li se adaugă în perioada medievală de exemplu, iataganele, pumnalele şi buzduganele.

Câteva exponate au o valoare inestimabilă din punct de vedere muzeistic, prin faptul că aparţin unei epoci sau unei anumite personalităţi din marina română. Astfel, numele viceamiralului Ioan Murgescu, participant în acţiunile de pe Dunăre din Războiul de Independenţă şi comandant al Marinei între anii 1888-1900, este legat de donația fiului  său, care a oferit muzeului un stilet din vremea când viceamiralul era elev la Şcoala Navală din Brest, în anul 1864.

Tot un stilet, de data aceasta al contraamiralului Emanoil Koslinski, fost comandant al Marinei între 1900-1909, a fost donat de către nepotul său, istoricul şi publicistul Nicolae Koslinski, pe lângă multe alte obiecte.

Unele din cele mai valoroase arme albe din patrimoniul muzeului nostru sunt reprezentate printr-o sabie de ofiţer de marină căreia i se alătură şi un stilet, acestea au fost comandate şi executate special de firma Solingen. După obiceiul timpului, potrivit căruia Casa Regală recompensa șeful de promoție al Şcolii Navale, cele două piese au fost oferite de Regele Mihai I al României, şefului promoţiei 1943. Pe lama sabiei este gravat, pe un fond albastru, următorul text: „Aspirant Tomescu D. Constantin – şef al promoţiei <Decebal> din Marină-punte”. Mai apar, semnătura autografă a Regelui Mihai, cifrul regal şi stema României. Pe cealaltă parte a lamei apare emblema firmei. Atât sabia cât şi stiletul sunt foarte bine conservate şi echipate cu accesorii originale.

3. Tehnică de scufundare

Costum de scafandru greu cu instalație de aer fixă

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au explorat şi studiat mediul subacvatic al oceanelor, mărilor, lacurilor şi cursurilor continentale de apă, iniţial cu mijloace rudimentare, până la cele mai performante în ziua de astăzi, încercând să-i descifreze tainele şi să-l transforme dintr-un mediu ostil şi inaccesibil, într-unul util şi avantajos.

Exploatarea mediului acvatic în ansamblu ocupă un rol important în cadrul activităţilor umane, cu beneficii economice evidente, pornind de la navigaţie, până la valorificarea resurselor alimentare, energetice, chimice şi miniere.

Preocuparea permanentă a oamenilor de a cuceri acest mediu a stimulat conceperea de aparate care să-i permită pătrunderea și rezistența sub apă.

Muzeul Naţional al Marinei Române are în colecţia dedicată tehnicilor de scufundare mai multe tipuri de costume de scafandru, printre care și un costum de scafandru greu cu mecanismul necesar, obiecte de scafandrerie şi un complet de imersiune U.L.I.S.

Costumul de scafandru greu are instalaţia de aer fixă şi este unul din punctele de atracţie din expoziţia de bază a muzeului nostru. Este primul costum de scafandru greu folosit în Marina Română, datând de la începutul secolului al XX-lea. A fost utilizat pentru prima dată la noi în ţară la Brăila. Dotat cu acest echipament, scafandrul putea lucra la o adâncime de peste 100 m, fiind considerată una dintre cele mai vechi modalităţi de scufundare profesională.

Costumul este format din casca rigidă, element principal al echipamentului de scufundare cu alimentare de la suprafaţă. Este etanş, fabricat din fâşii de cauciuc vulcanizat prinse între două straturi de gutapercă; la gât este prevăzut cu un guler pe care se aşază plastronul, iar în interior are o bavetă pentru etanşare; costumul are întărituri la coate şi la genunchi, iar la încheieturi este etanşeizat cu manşete din cauciuc. Lestul de piept şi de spate, din fontă, utilizat pentru a contracara volumul mai mare şi flotabilitatea pozitivă a costumului din partea superioară dar şi pentru stabilitate pe fundul apei. Se ataşează pe piept şi în partea din spate şi este alcătuit din două greutăşi de 18 kg fiecare. Greutăţile au trei inele de care se fixeaxă două saule în partea de sus şi una în partea de jos. Plastronul sau pieptarul este piesa cu care se fixează casca de costum; este fabricat din cupru şi prevăzut cu un număr de 3 prezoane din alamă filetate; acestea trec prin orificiile gulerului costumului şi se fixează cu piuliţe de cască. Ghetele cu lest au rolul de a proteja picioarele scafandrului, de a micşora flotabilitatea pozitivă şi de a oferi stabilitate; sunt confecţionate din tendă cu garnituri din piele, la interior au talpă din lemn de stejar; au curele şi catarame pentru închidere şi cântăresc cca 21 kg. Cablul ombilical, alcătuit din furtun de alimentare şi cablu de comunicaţii radio. Pumnalul de scafandru este utilizat pentru tăierea parâmelor vegetale şi chiar a cablului ombilical în caz de urgenţă. Acesta se pune într-o teacă prevăzută cu un cârlig pentru prinderea de harnaşament. Sursa de alimentare este o pompă cu 3 cilindri special confecţionată pentru un astfel de costum de scafandru greu, acţionată manual. Echipamentului greu de scufundare prezintă avantaje evidente: alimentarea continuă cu aer proaspăt, o mobilitate a scafandrului pe orizontală relativ bună, dar şi comunicarea permanentă cu suprafaţa.

Un costum de scafandru independent, datând din anii ´70 – ´80 se află în expoziţia de bază a muzeului nostru. Completul este format din vesta confecţiontă din neopren căptuşit cu jerseu albastru. Are capişonul confecţionat din acelaşi material brodat cu neopren negru. În partea posterioară are o prelungire care trece peste pantalon şi face legătura cu partea din faţă, cu două cheiţe din metal nichelat. Părţile libere sunt brodate cu neopren negru. Pantalonul, confecţionat de asemenea din neopren de culoare roşie, are aplicate două genunchiere din cauciuc negru, cusute pe margine. Vizorul este compus dintr-o lentilă prinsă de o ramă din aluminiu ovală. Sticla este fixată de ramă cu o garnitură din cauciuc. Ghetele sunt confecţionate din cauciuc de culoare neagră şi au tălpile confecţionate dintr-un cauciuc special, elastic şi mai gros. Costumul este prevăzut și cu mănuşi cu cinci degete super Calypso, cu labe pentru înot de formă trapezoidală pe care se află montaţi papucii, care prezintă o inscripție și au ca ornament o navă cu pânze. Tubul este compus din două furtune tip burduf, prinse la o extremitate de butelia cu oxigen.

Alte obiecte de scafandrerie din patrimoniul muzeului sunt cuţitele de scafandru, lanternele subacvatice, profundometrele, compasurile pentru scafandri, staţia de emisie recepţie convorbiri sub apă etc.

Completul de imersiune U.L.I.S. a fost în dotarea Marinei Militare, la Centrul de Scafandri. Este de producţie franceză, a fost construit în anul 1976 şi pus în funcţiune în 1979, servind cu succes la pregătirea scafandrilor şi la intervenţii.

La momentul ieşirii completului din serviciu, Muzeul Naţional al Marinei Române a primit prin transfer de la Centrul de Scafandri elementele mai importante ale acestui ansamblu: chesonul sau camera de compresie-decompresie şi turela de imersiune. Prezenţa acestora în parcul expoziţional al muzeului aduce un plus colecției exterioare, dar se constituie în același timp și într-un omagiu adus scafandreriei române.

4. Arme sub apă

 Armele sub apă şi-au demonstrat eficacitatea de la momentul inventării primei torpile, până în prezent, când cunosc o evoluţie remarcabilă.

Este motivul pentru care muzeul are în patrimoniu 5 torpile, etalate în ordinea evoluţiei lor tehnice şi mai multe tipuri de mine, confecţionate în ţara noastră sau achiziţionate de armata română din străinătate, în special în timpul celor două conflagraţii mondiale.

Torpila este o armă submarină destinată distrugerii operei vii a navelor adversarului. Armă a fost utilizată pentru prima dată în marina militară americană în timpul războiului civil, sub denumirea de torpilă de şcondru. Acest tip de torpilă a marcat şi în marina română începutul utilizării armelor sub apă, în timpul Războiului de Independenţă, în acţiunea încununată de succes a aliaţilor româno-ruşi, la Măcin, în mai 1877. Muzeul Naţional al Marinei Române deţine în patrimoniul său capul original al unei torpilei de şcondru, similar cu cel utilizat de şalupa torpiloare „Rândunica” în scufundarea monitorului otoman „Seifi”, în acţiunea amintită.Torpila de şcondru a fost înlocuită în 1890 cu torpila autopropulsată clasică (inventată încă din 1867). Aceasta se compune din conul de război (cu exploziv), ce poate fi înlocuit cu un con de exerciţiu (fără exploziv), rezervorul de aer, motorul, instalaţia pentru menţinerea la adâncimea reglată, giroscopul pentru menţinerea drumului şi cârmele verticale şi orizontale. Torpilele au fost perfecţionate în timpul celui de al Doilea Război Mondial, când au apărut torpile cu vapori şi gaze, torpile electrice, fără siaj, torpile acustice, torpile magnetice, torpile ghidate prin cablu, torpile antisubmarine etc.

Muzeul Naţional al Marinei Române prezintă în expoziţia sa torpile automobile tip „Whitehead” de calibre diferite, care au armat torpiloarele „Smeul”, „Sborul” şi „Năluca”, precum şi crucişătorul „Elisabeta”, încheind cu cel mai mare calibru al acestui model, cel de 533,4 mm folosit de distrugătoarele „Regele Ferdinand” şi „Regina Maria”, dar şi de submarinul „Delfinul”. De la distrugătoarele tip „R” s-a păstrat, nefiind trimis la topit ca navele la bordul cărora s-au aflat, şi grupul trinat lans-torpile expus în parcul muzeului.

Mina este o armă submarină constând dintr-o încărcătură de exploziv închisă într-un corp etanş, care se întrebuinţează împotriva navelor de suprafaţă şi submarinelor adversarului. Aceasta poate fi lansată de pe nave de suprafaţă, de pe submarine şi din avioane. Istoricul minelor diferenţiază trei tipuri principale: mine ancorate, mine de fund şi mine plutitoare sau derivante.

Caracteristice perioadei Primului Război Mondial sunt minele fluviale, unele concepute şi fabricate în unităţile pirotehnice ale armatei române, cum sunt modelele „Rădulescu” şi „Vîslowski”, dar şi minele de producţie franceză, Sautter-Harle şi Lernet, care pot fi admirate şi în expoziţia de bază, în sala dedicată primei conflagraţii mondiale.

Mina Rădulescu este invenţia locotenent-comandorului Constantin Rădulescu, specialist în arme sub apă. Este o mină fluvială de curent, dar în acelaşi timp este şi o mină de contact, cu sistem de aprindere mecanic şi care foloseşte ca încărcătură de explozie, fulmicotonul. În anul 1916, Marina Militară deţinea 1.000 astfel de exemplare. Mina Vîslovski este invenţia mecanicului civil Vîslovski din Marina Militară, fiind de asemenea o mină fluvială, derivantă, de contact, cu sistem de aprindere mecanic. Ambele tipuri de mine au fost executate în Atelierele Marinei, sub supravegherea locotenentul comandorului Corneliu Bucholtzer, din marina militară.

Mina Sautter-Harle a fost denumită aşa după constructorul ei, Casa „Sautter-Harle et. Co.”, fiind o mină maritimă şi fluvială de contact, cu aprindere mecanică. Avea o greutate totală de 516 kilograme, încărcătură 58 de kilograme fulmicoton şi încărcătură de amorsaj 845 grame fulmicoton. Ţara noastră a achiziţionat acest tip de mină în urma unei comenzi la firma producătoare de la Paris. Comanda a fost executată la 25 ianuarie 1906, la Marsilia. La intrarea ţării noastre în Primul Război Mondial, Marina Militară era înzestrată cu 49 astfel de mine.

Minele marine de tip „Vickers” au fost fabricate la Reşiţa sub licenţă britanică, încă înainte de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi sunt reprezentate în colecţia muzeului, alături de mine de tip german „Rudman Z-32”, folosite pe Dunăre în timpul celei de-a doua conflagraţii. Din aceeaşi perioadă sunt şi aruncătoare şi grenade antisubmarine.

5. Tehnică şi aparatură de transmisiuni

De la apariţia primelor structuri militare, indiferent de perioada istorică, s-a urmărit cunoaşterea exactă şi oportună a realităţilor cu privire la adversar şi la propriile forţe, prin crearea unui sistem integrat de legături între eşaloanele de decizie şi cele de execuţie prin care să se transmită ordine şi să primească rapoarte.

În primele stadii de dezvoltare a societăţii omeneşti au fost utilizate mijloace acustice (voce, sunete de toate felurile), mijloace optice (focul, oglinzile) sau comunicările prin ştafete (pe jos, călare sau prin porumbei), pentru a transmite sau a primi semnale cu o anumită semnificaţie despre pericolul unor agresiuni ale duşmanilor, sau chiar despre pericolul iminent al producerii unor dezastre naturale.

Istoricul apariţiei şi dezvoltării armei transmisiunilor, ca şi al celorlalte arme, poate fi etapizat în perioade marcate de principalele evenimente politico-militare din secolele XIX şi XX, precum şi de apariţia şi dezvoltarea în ţările avansate tehnic din Europa a unor mijloace de comunicare din ce în ce mai performante. Schimbul de informaţii la distanţe mari a favorizat cunoaşterea în timp scurt a situaţiilor tactice, trecându-se treptat de la spaţiul terestru la cel maritim şi apoi la cel aerian.

 Importanța și utilitatea deosebită a acestei arme a fost dovedită atât pe timp de pace, dar mai ales pe timp de război.

Mondializarea conflagrațiilor a dus la crearea unor sisteme de comunicații tot mai complexe, în cel de-al Doilea Război Mondial combatanții utilizând mașini speciale de criptare a mesajelor. O astfel de mașină de coduri cu trei rotoare se află și în patrimoniul Muzeului Național al Marinei Române, fiind un punct de atracție pentru publicul de orice vârstă. Mașina germană de coduri „Enigma”, exponat original, amintește de povestea secretelor Germaniei naziste, prima țară care a pus la punct un sistem propriu de comunicare, prin care erau trimise mesaje codate către armata marină, aeriană și terestră. Această mașină electrică pe rotor permitea unui operator să tasteze un mesaj care apoi era bătut după înțeles de 3 sau 5 rotițe zimțate care formau diferite litere din alfabet. Cel care primea transmisia trebuia să cunoască foarte bine mecanismul rotițelor pentru a putea descifra mesajul. Mașina era dotată cu o tastatură prin care se introducea textul clar, simbol cu simbol, iar la capătul celălalt se afla o imprimantă sau un tablou cu becuri. Rezultau simbolurile criptate. Acestea erau calculate în funcție de starea rotoarelor, care se actualizau cu fiecare tastă apăsată, rotoare care controlau traseele circuitelor electrice de la intrare la ieșire. Versiunile inițiale au fost simple, dar în mod constant, mecanismului i-a fost sporită complexitatea pentru creșterea securității cifrului, prin creșterea numărului de rotoare și adăugarea unui tablou de prize prin care se puteau substitui suplimentar perechi de simboluri.

Importanța acestei mașini de coduri poate fi apreciată atât criptografic cât și istoric. Importanța criptografică derivă din faptul că echipe de criptanaliști de toate naționalitățile, în efort combinat, au încercat pe de o parte perfecționarea continuă a mașinii, pe de altă parte, spargerea codurilor. Importanța istorică rezidă din rolul mare atribuit acestei mașini în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai precis din faptul că descifrarea de către aliați a codului (nume de proiect ULTRA) a determinat, conform ipotezelor susținute de unii istorici, la scurtarea războiului cu aproximativ un an.

Pentru armata română, câteva date de referinţă în evoluţia mijloacelor de comunicare implică introducerea în dotarea acesteia a telefonului (1884 – aparate telefonice Siemens) şi folosirea, pe lângă telegrafia electrică, a celei optice cu aparate Mongin, care şi-au găsit o mare utilizare în Marină. În anul 1903 au fost aduse primele mijloace TFF, de către Serviciul Maritim Român (S.M.R.) şi au fost instalate pe uscat şi pe nave. Prin grija Marinei Militare au fost instalate şi pe crucişătorul „Elisabeta” şi în porturile Giurgiu, Călăraşi, Cernavodă, iar după 1912 şi pe monitoarele de pe Dunăre.

Începând cu anul 1911, armata, inclusiv Marina, au fost dotate cu aparate de radio-transmisiuni de tip Marconi.

Un astfel de radio-transmiţător se află în expoziţia de bază a Muzeului Naţional al Marinei Române, reprezentând punctul principal de atracţie al colecţiei tehnică şi aparatură de transmisiuni. Prezenţa acestui dispozitiv la staţia radio a farului din Constanţa, începând cu anul 1921, cu rolul de a transmite ordinul la nave, a punctat pe firul evolutiv al dotării cu tehnică de comunicare, un moment de referinţă.

Un alt emiţător radio este cel tip Lorentz care s-a aflat în dotarea submarinului „Rechinul” între anii 1942-1961. Este un exponat unicat, compus din carcasă de oţel prevăzută cu trei etaje în care se află bobinele, rezistenţele, tuburile electronice şi siguranţele. Pe panoul din faţă sunt trei manete, trei butoane cu mişcare circulară, patru voltmetre şi două ampermetre. Emiţătorul dispune de sisteme de răcire, iar sub butoane se află etichete cu inscripţii pentru manevră. Are înălţimea de 135 cm, lăţimea de 115 cm şi grosimea de 70 cm.

Subcolecţia de emiţătoare radio din patrimoniul muzeului mai cuprinde şi emiţător radio receptor tip Standard, emiţător radio pentru nave tip Bunta, emiţător radiofar ghidaj prin cablu pilot tip ARMT, emiţător radio SRKS etc.

Tot aici se înscriu şi diferitele tipuri de aparate telegrafice morse, mai multe tipuri de telefoane (TAK2, TAK6, TAKF36, TT, BL cu butoni pentru verificat apelul în centrală), staţii radio (BG-15A, R-1301, R-609, tip Reia, R-6104 etc.), radioreceptoare, antene, instalaţii de amplificare, laringofoane, dar şi felurite tipuri de lămpi de semnalizare (Aldiss albă, Aldiss roşie, Aldiss bros, Lycy etc.)

Centrala telefonică cu 58 de numere utilizată pe distrugătoare, respectiv cea cu 36 de numere folosită în unităţile Marinei, sunt exponate valoroase care pot fi şi ele admirate în expoziţia muzeului.

O subcolecţie aparte este cea reprezentată de flamuri, drapele, pavilioane, fanioane şi steaguri. Drapelul TR ca pavilion

Istoria drapelului arborat ca pavilion în spațiul locuit de români, își are rădăcinile în timpul lui Alexandru Ghica Vodă, domnitorul Țării Românești care a obținut de la otomani „învoirea de a pune steag românesc corăbiilor negustorești și oștirii.” Steagul pentru corăbii avea două culori, galben și roșu. Muzeul Național al Marinei Române are în patrimoniul său o piesă cu o încărcătură istorică deosebită: este vorba despre pavilionul original al velierului „Marița”, care păstrează amprenta trecerii timpului, marcată de estomparea culorilor, dar care la o privire atentă ne dezvăluie caracteristicile inițiale. Confecționat din pânză groasă, pe fond galben, cu acvila în centru, decupată dintr-o altă pânză albastră, cusută manual. În colțul din dreapta sus, pe un dreptunghi din pânză care odinioară era de culoare roșie, sunt poziționate trei stele în opt colțuri, aliniate orizontal. „Marița”, construită la Giurgiu în 1834, este prezentă în expoziția permanentă sub forma unei machete expusă în sala dedicată epocii moderne. A fost prima navă care, după secole de dominație otomană, a purtat pavilionul Țării Românești pe Dunăre și pe Marea Neagră, până la Constantinopol.

Muzeul Naţional al Marinei Române are o sală dedicată Codului Internaţional de Semnalizare, format din pavilioane, creat cu scopul de a reglementa chestiuni legate de siguranţa navigaţiei, a persoanelor, precum şi chestiuni medicale, utilizând un alfabet standardizat (de la A la Z) şi zece numere. Fiecare pavilion reprezintă o literă şi are propria lui semnificaţie. Deşi în prezent comunicarea se face cu precădere prin radiotelefon, fiecare literă din C.I.S. are o denumire proprie, pentru a se evita orice fel de confuzie. De asemenea fiecare steag/literă are şi corespondenţă în alfabetul Morse.

Alte exponate reprezentative pentru această colecție sunt și pavilioanele șeicilor din flota Munteniei, pavilionul navelor militare din Moldova înainte de Unirea Principatelor Române, o marcă a comandantului Serviciului Maritim Român, pavilionul poștal și un geac al Serviciului Maritim Român, mai multe pavilioane de război ale Marinei Militare din perioada Primului Război Mondial și din perioada interbelică, o marcă a comandantului Marinei Militare Române, până în anul 1944, o marcă de comandament a Ministerului Apărării Naționale, o marcă de comandament a comandantului Marii Unități de nave, pavilionul navelor de grăniceri etc. 

Prezenţa unei colecţii în patrimoniul Muzeului Naţional al Marinei Române, dedicată transmisiunilor, armă care s-a dezvoltat continuu şi a evoluat permanent, în funcţie de apariţia unor mijloace tehnice complexe şi moderne şi a determinat schimbări profunde în organica armatei noastre şi implicit în marină, aduce un plus de valoare acestei instituţii de cultură cu rol în promovarea şi perpetuarea tradiţiilor marinăreşti.

6. Tehnică şi instalaţii de motoare navale

Muzeul Naţional al Marinei Române este mândrul deţinător al unei colecţii care aminteşte de câteva din navele care au scris pagini de glorie în istoria Marinei Române, prin participarea la evenimente istorice importante sau prin asigurarea unui cadru de pregătire, continuă şi temeinică, a generaţiilor de marinari români.

Astfel, la ieşirea din serviciu a acestor nave, prin grija unor ofițeri de marină și a specialiştilor muzeului a ajuns în patrimoniul acestuia şi a fost expus în parcul expoziţional, motorul Diesel Krupp al primului submarin românesc „Delfinul”, dar şi motorul de 520 CP de pe a doua navă şcoală „Mircea”, funcţional până în 1965 când a fost înlocuit cu un motor de 800 CP.

Colecţia mai cuprinde şi motorul naval Sultzer Diesel de 450 CP, singurul motor de acest tip de la noi din ţară, fabricat la Uzinele Sultzer din Elveţia, aflat în dotarea canonierei „Slt. Ghiculescu”, până în anul 1970.

Alte exponate valoroase întregesc colecţia Tehnică şi instalaţii de motoare navale. Motorul Grosmotoren-Deutz, fabricat în anul 1902 la Uzinele „Wolf” din Bucureşti, a funcţionat la Farul din Tuzla până în anul 1968, cu rol în acţionarea compresorului care alimenta cu aer comprimat sirena de ceaţă. Motorul dezvolta o putere efectivă totală de 11 CP la 112 rot/min. Maşina cu abur cu triplă expansiune este un motor de fabricaţie germană care a funcţionat pe dragoarele de bază româneşti în perioada 1951-1980, în timp ce maşina cu abur cu dublă expansiune, de fabricaţie engleză, a funcţionat pe monitoarele de la Dunăre până în 1962, fiind de fapt un motor ce putea dezvolta o putere maximă de 600 CP, la o turaţie de 230 rot/min.

Exponatele prezentate sunt unicat, majoritatea sunt de mari dimensiuni şi subliniază intenţia Marinei Române, manifestată cu precădere după Primul Război Mondial, de a se alinia la politica statelor cu flote puternice, prin achiziţionarea unor nave considerate foarte moderne la momentul respectiv.

7. Machete şi navomodele

Colecţia de machete şi navomodele reprezintă, indubitabil, sufletul expoziţiei permanente a Muzeului Naţional al Marinei Române.

Impactul acesteia s-a dovedit în cei 50 de ani de activitate a muzeului a fi unul extraordinar în rândul tuturor categoriilor de vârstă, de la copiii care au trecut pragul instituţiei, la numeroasele delegaţii din străinătate şi până la specialişti din domeniul marinei.

Realizarea unei machete de navă, cetate istorică, monument istoric sau far este în general un proces complex şi necesită îndemânare şi vaste cunoştinţe marinăreşti, o bogată cultură istorică şi tehnică, dar şi multă pasiune şi perseverenţă. Astfel, admiraţia manifestată pentru produsul creat cu scopul de a transpune vizitatorul într-o anumită epoca istorică, este una firească.

Colecţia de navomodele a Muzeului Naţional al Marinei Române numără 200 de piese, dintre care 110 se regăsesc în expoziţia de bază, restul fiind expuse periodic în cadrul unor expoziţii temporare în funcţie de tematica acestora.

Deşi provin din cele mai diverse surse, majoritatea modelelor de nave existente în colecţia muzeului sunt realizări de excepţie prin acurateţea şi arta cu care au fost realizate, ele fiind creaţia atelierelor de machete din şantierele navale constructoare, din institutele de proiectări navale (precum I.C.E.P.R.O.N.A.V. Galaţi), a unor modelişti din unităţile marinei şi în sfârşit, dar nu în ultimul rând, a unor persoane particulare – ingineri, arhitecţi, maeştri ai sportului în navomodelism – a căror semnătură consacrată în lumea de specialitate, conferă garanţia valorii obiectului expus.

Un loc aparte în expoziţia muzeului îl ocupă machetele unor nave antice, medievale şi moderne realizate de maeştri al sportului în navomodelism, navomodelişti de renume, care au îmbogăţit colecţia muzeului cu câteva piese de excepţie: navă de comerţ grecească sec. V î.d.H. (autor C. Crăciunoiu), navă de comerţ romană sec. II – III d.H. (autori C. Crăciunoiu, V. Petrache), galeră turcească sec. XVI (autori C. Crăciunoiu, arhitect A. Stoenescu), corabie genoveză de comerţ sec. XIV (autori C. Crăciunoiu, ing. V. Rus), pânzar moldovenesc sec. XV şi caic brâncovenesc (autori C. Crăciunoiu, arhitect Grigore Caligari), sfert de şaică şi jumătate de şaică sec. XIX (autori C. Crăciunoiu, A. Stoenescu).

Machetele expuse în Muzeul Marinei Române fac parte din seria acelor navomodele care contribuie la impunerea modelismului naval românesc pe plan internaţional, prin participarea la campionatele europene şi mondiale. Un exemplu îl constituie şăicile pentru care dr. ing. Cristian Crăciunoiu a obţinut la campionatele mondiale de navomodelism organizate în anul 1987 Ia Rouen, în Franţa, medalia de bronz sau macheta navei-şcoală „Mircea” (I) realizată de Anghel Ciobanu, distins cu medalia de bronz la Campionatul mondial de navomodelism de la Berlin în anul 1989.

Între machetele realizate în instituţiile de profil se remarcă: „Sulina” – dragă cu cupe 700 m³/h şi M/n „Transilvania” (autor S.N. „Burmeister et Wain’s”, Danemarca), „Galaţi” – cargou 4.500 tdw (autor S.N. Galaţi), „Reşiţa” – mineralier 26.102 tdw şi „Oltenia” – petrolier 36.109 tdw (autor S.N. „Ynnoschima-Yokohama”, Japonia), „Neptun” – navă mixtă 56.555 tdw, navă-şcoală pentru marina civilă (autor S.N. Sczecin, Polonia), „Alba-Iulia” – cargou 11.742 tdw (autor S.C. Gdansk, Polonia), „Drăgăşani” – cargou 13.875 tdw (autor Veb Moba Schonbrunn/Thur, Warenmunde, Germania), „Tomis” – mineralier 55.000 tdw şi „Libertatea” – petrolier 150.000 tdw (autor S.N. Constanţa), „Mihai Viteazul” – pasager fluvial (autor S.N. Olteniţa), „Olteniţa” şi „Steaua Dunării” – pasagere fluviale, „Săvineşti” – cargou 4.500 tdw , „Rovine” – cargou multifuncţional 15.000 tdw, tanc de buncheraj 1.200 tone, remorcher împingător 2 x 400 CP cu 2 barje de 100 tone, gabară maritimă 1.000 tone, şalandă hidroclap 750/940 m³, „Gloria” – platformă de foraj marin (autor I.C.E.P.R.O.N.A.V. Galaţi) etc.

O categorie aparte a navomodelelor existente în colecţia Muzeului Naţional al Marinei Române o constituie machetele realizate la bordul navelor militare şi civile sau în cluburi de profil, de autori rămaşi necunoscuţi, a căror valoare dată de calitatea execuţiei este dublată de valoarea istorică, ele fiind de cele mai multe ori contemporane cu navele pe care le reprezintă. Construite între anii 1900-1940, machetele navelor  „Fulgerul” – canonieră, „Mircea” – bric, „Principesa Maria” – pasager, „Mărăşeşti” – distrugător, „Amiral Murgescu” – puitor de mine, „Oltenia” – tanc petrolier, „Regele Carol I” – pasager, „Sulina” – motonavă mixtă, „Delfinul” – submarin, „Elisabeta” – crucişător, sunt numai câteva din seria pieselor la care am făcut referire.

Între anii 1977-1983, perioadă în care Muzeul Naţional al Marinei Române a cunoscut cel mai profund proces de modernizare din istoria sa, colecţia de navomodele s-a îmbogăţit cu un număr mare de alte machete, realizate de personalităţi consacrate în domeniu.

Vedeta purtătoare de rachete, vânătorul de submarine (autor Marcel Fita), şalupa de dragaj, „Marsuinul” – submarin, „Săgeata” – navă fluvială de călători cu aripi portante (autor Ianos Chele), „Luceafărul” – yacht regal, „Constanţa” – navă-bază (autor Cornel Oprescu), „România” – navă de război cu zbaturi, „Mariţa” – velier (autor Anghel Ciobanu), „Mircea” – navă-şcoală (autor Corneliu Constantin Ciobanu), sunt piese de colecţie şi exponate în acelaşi timp, care fac din expoziţia muzeului un obiectiv de mare interes.

Construite după studiul a zeci de lucrări şi articole cu tematică navală, a zeci de planuri şi imagini de detaliu atunci când, din fericire, acestea există, machetele din colecţia de navomodele a Muzeului Naţional al Marinei Române se adresează iubitorilor de marină, modeliştilor, dar şi tuturor românilor pentru că, înainte de toate, ele alcătuiesc o istorie a navelor care au navigat în apele româneşti.

8. Plachete, ordine, medalii, insigne, sigilii, numismatică

Evoluţia societăţii româneşti în epoca modernă a determinat apariţia primelor elemente de medalistică, fenomen firesc, petrecut în toate statele europene, odată cu afirmarea naţiunilor, începând cu secolul al XVIII-lea. Procesul de constituire a primelor ordine naţionale în ţările române a fost însă întârziat din cauza condiţiilor specifice existente aici, izvorâte din statutul de dependenţă al acestora faţă de Poarta Otomană. Imperiul Otoman nu dădea celor din teritoriile ocupate, dreptul de a emite monedă proprie şi de a institui decoraţii. Un prim proiect de decoraţie românească apare în Ţara Românească în 1851, când domnitorul Barbu Ştirbei a încercat să realizeze medalia Pentru destoinicie şi osârdie.

Despre instituirea primelor decoraţii în ţara noastră, reprezentate în special de ordine, medalii, cruci şi semne onorifice, putem vorbi însă abia în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Domnitorul, pentru atingerea obiectivelor sale de recunoaştere a unirii depline a Principatelor în plan internaţional, dar şi de obţinere a independenţei, urmărea să-şi exercite aşa-numitele drepturi regaliene, dintre care cel de a conferi decoraţii proprii, naţionale, avea o însemnătate deosebită. În timpul domniei sale s-au realizat Medaliile Pro Virtute Militari (1860), Virtute Militară şi Devotament şi Curagiu (1864), dar şi Steaua României (Unirii) în 1865.

Un alt pas important spre instituirea unui sistem naţional de decoraţii s-a realizat în 1872, când domnitorul Carol I, în urma unor tratative cu Poarta, a reuşit să obţină dreptul de a emite două medalii şi două semne onorifice, pentru a răsplăti vechimea în serviciul militar sau meritele în diferitele domenii de activitate. A fost emisă astfel Medalia de argint cu deviza Virtute Militară, dar a fost instituit şi Semnul Onorific de Argint acordat ofiţerilor pentru serviciu în armată timp de 18 ani şi Semnul Onorific de Aur, acordat de asemenea ofiţerilor pentru serviciu în armată timp de 25 de ani.

Importanţa pe care Parlamentul României a acordat-o instituirii de decoraţii, ca semn al suveranităţii, s-a vădit şi în faptul că prima lege votată după proclamarea independenţei, în aceeaşi zi de 9 mai 1877, a fost cea a instituirii Ordinului Steaua României, denumit iniţial în proiectul guvernamental Ordinul Credinţei.

Muzeul Naţional al Marinei Române, păstrător al unor preţioase exemplare ale medalisticii naţionale, deţine în colecţia sa care numără aproximativ 500 de piese şi Ordinul Steaua României, conferit unor combatanţi ai Războiului de Independenţă. Acesta este prezent atât în forma sa iniţială, cât şi în variantele rezultate prin modificările ce i-au fost aduse în 1932 şi 1938. Războiul de Independenţă a prilejuit şi instituirea unor medalii şi cruci, precum: medalia Apărătorii independenţei şi crucea Trecerea Dunării, conferite celor mai mulţi dintre ofiţerii şi gradele inferioare ale Corpului Flotilei, care au participat la operaţiunile de luptă.

Proclamarea regatului, în anul 1881, a fost marcată prin crearea celui de-al doilea Ordin naţional, Coroana României instituit ca şi primul, Steaua României, tot pe 5 grade şi menit să răsplătească serviciile deosebite aduse statului atât de militari cât şi de către civili. Şi acest ordin este prezent în colecţia Muzeului Naţional al Marinei Române în toate gradele, atât în forma sa iniţială cât şi în variantele create în 1916, 1932 şi 1938.

Anul 1913 este un an bogat în instituiri de medalii. Astfel, toţi participanţii la campania militară din Bulgaria din timpul celui de-al doilea război balcanic, au primit Medalia Avântul Ţării, acordată şi drapelelor corpurilor de trupă participante la război. Medalia prezintă pe revers un pod peste Dunăre, proiectat pe fundalul Munţilor Balcani, pe care treceau trupe, iar deasupra acestuia un personaj alegoric reprezentând victoria în zbor, şi inscripţia „Din Carpaţi peste Dunăre, la Balcani”. Muzeul deţine numeroase exemplare ale acestei medalii.

Pentru răsplătirea faptelor de eroism şi vitejie săvârşite în războiul de reîntregire naţională, a fost instituit în anul 1916 cel mai înalt ordin de război românesc, Mihai Viteazul, cu 3 clase, care a fost acordat cu unele modificări şi în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Acesta putea fi conferit exclusiv ofiţerilor pentru răsplătirea faptelor excepţionale de război prin care s-au distins în faţa inamicului, numele ordinului fiind el însuşi elocvent pentru idealul în numele căruia se ducea războiul: înfăptuirea unităţii naţionale. Şi acest ordin naţional, de o valoare istorică deosebită se află în ambele variante în colecţia de decoraţii a muzeului.

Inspirându-se după modelul francez al Crucii Comemorative a Războiului 1914-1915 (1916, 1917, 1918), România va institui şi ea în 1918 o Cruce Comemorativă a Războiului 1916-1918, pe care o deţine şi Muzeul Naţional al Marinei Române. Pe panglica decoraţiei se puteau ataşa o serie de barete pe care erau înscrise numele localităţilor sau a zonelor de conflict unde s-au dat bătălii importante. Decretul precizează 11 barete: Ardeal, Cerna, Jiu, Carpaţi, Oituz, Bucureşti, Mărăşti, Mărăşeşti, Turtucaia, Dobrogea, Târgu Ocna. Ulterior s-au decretat şi baretele 1918 şi 1919, dar şi Dunărea, Siberia, Italia.

În patrimoniul Muzeului Naţional al Marinei Române se află şi Medalia Victoria, cunoscută şi ca Medalia Interaliată, având inscripţia Marele război pentru civilizaţie, ea fiind oferită ofiţerilor şi gradelor inferioare care au luat parte efectiv la luptă, în părţile active, în Războiul pentru Întregirea Neamului.

Pe lângă toate cele deja amintite, colecţia de decoraţii a Muzeului Naţional al Marinei Române cuprinde şi alte însemne, precum: Medalia Virtutea Militară (modelele 1872, 1880 şi 1941), Medalia Semnul onorific al ofiţerilor (modelele 1872 şi 1930), Medalia Serviciul credincios (modelele 1906, 1932 şi 1938), Medalia Bărbăţie şi credinţă (modelele 1903, 1913, 1916), Medalia jubiliară Carol I (1906), Medalia Răsplata serviciului militar (1913), Crucea Meritul sanitar (1913), Ordinul sanitar Crucea Regina Maria (1917), Medalia Meritul cultural (1931), Crucea de onoare Pentru merit (1933), Medalia Peleş (1933), Medalia Maritimă (1936), Medalia Centenarul Regelui Carol I (1939), Ordinul Steaua Republicii (1948), Ordinul Apărarea patriei (1949), Ordinul 23 August (1959), Ordinul Tudor Vladimirescu (1966) etc.

Medalia Maritimă, devenită conform Decretului Regal nr. 2675 din 5 iulie 1938, medalia Virtutea Maritimă, se acorda atât personalului navigant cât şi celui ne-navigant din marină, pe timp de pace şi de război, cu scopul de a răsplăti actele de vitejie. Piesa are un format rotund, cu un diametru de 30 mm şi margini uşor vălurite. Pe aversul medaliei este ştanţată o barcă cu pânze în luptă cu valurile, iar la partea inferioară, într-un cerc încoronat, cifrul Regelui Carol al II-lea. Reversul are ştanţat o ancoră înconjurată marginal de un lanţ, prins de inelul ancorei. Tot pe revers, în centru, se afla o panglică ondulată, cu inscripţia „Pentru marină”. Materialul din care este confecţionată medalia diferă în funcţie de clasa căreia îi aparţine, bronzul pentru clasa a III-a, argintul pentru clasa a II-a şi argintul aurit pentru clasa I a medaliei.

De o valoare deosebită pentru patrimoniul muzeului sunt şi decoraţiile străine din colecţie, conferite unor ofiţeri ai Marinei Române, în special pentru fapte de arme săvârşite în lupta comună cu armatele aliate, unele fiind considerate piese rare. Dintre acestea, cel mai vechi este Ordinul rus Sf. Vladimir, instituit în 1789, urmat de Ordinul prusian Vulturul roşu, creat în 1792.

Alături de vechile ordine ruseşti existente în colecţia muzeului, precum Ordinul Sf. Ana (1797) şi Ordinul Sf. Stanislav (1839/1860), sunt demne de semnalat Ordinele sârbeşti Crucea de Takovo (1865), Vulturul Alb (1882) şi Sf. Sava  (1882) şi Ordinele bulgare Sf. Alexandru (1881), Meritul militar (1891) şi Meritul civil (1891). În colecţia de decoraţii un loc important îl ocupă Ordinul Legiunea de onoare, cea mai înaltă distincţie franceză, model 1873, din care deţinem mai multe exemplare.

Dintre decoraţiile străine conferite militarilor români participanţi la Primul Război Mondial, se remarcă Crucea de război franceză şi Crucea militară britanică. Acestora li se mai pot adăuga alte câteva ordine străine valoroase precum Coroana Italiei, Ordinul Vulturul german (1940), Ordinul croat Coroana Regelui Zvonimir ş.a.

În ce priveşte existenţa plachetelor pe firmamentul medalistici româneşti, o primă categorie a acestora este dedicată evenimentelor inaugurale petrecute în societatea noastră începând cu domnia lui Carol I. Evenimentele petrecute în domeniul naval nu au putut trece neobservate, fiind reflectate cu fidelitate în plachetele realizate în atelierele unor renumiţi gravori ai epocii. Încă din primii săi ani de domnie, domnitorul Carol a acordat atenţie dezvoltării navigaţiei româneşti, urmând liniile trasate de predecesorul său, Alexandru Ioan Cuza, încurajând toate acele lucrări care vizau dezvoltarea şi modernizarea porturilor fluviale şi a traficului comercial pe principala cale navigabilă a ţării. Printre acestea s-a numărat construcţia cheului din Portul Galaţi, una dintre cele mai importante lucrări de amenajări portuare, realizate în ţara noastră până la Războiul de Independenţă. Concesionată unor francezi, această lucrare începută în anul 1872 conform Deciziei din 28 octombrie 1871, va fi inaugurată în anul 1873, evenimentul fiind marcat de emisiunea unei plachete. De format rotund, placheta inaugurării cheului Portului Galaţi, din colecţia Muzeului Naţional al Marinei Române, este confecţionată din bronz şi prezintă pe revers, în relief, o ancoră şi următoarea inscripţie: „Sub domnia lui Carol I anul MDCCCLXXIII (1873) s-a construit cheul comuna urbei Galaţi.” Reversul plachetei era marcat de o altă înscripţie cu următorul conţinut: „Lucrările publice sunt monumentele popoarelor. Onoare celor ce le protigui”.

O altă plachetă prezentă în colecţia Muzeului Naţional al Marinei Române este dedicată începerii lucrărilor de construcţie a Portului Constanţa. Amenajarea acestui port reprezenta unul din punctele unui amplu program vizând domeniul portuar, formulat încă din primii ani ai reintegrării Dobrogei la ţară, în mesajul domnesc pentru deschiderea sesiunii lucrărilor Parlamentului, din 1880-1881. Chiar din anul 1881 a început elaborarea unor proiecte de construcţie a portului, dar la un demers definitiv s-a ajuns abia în anul 1895, când proiectul pentru instrucţia Portului Constanţa, a fost scos la licitaţie fiind adjudecat de intreprinderea franceză „Adrien Hallier”. Acest fapt a făcut posibilă începerea lucrărilor de construcţie a portului şi punerea pietrei fundamentale a acestuia la data de 16 octombrie 1896. Evenimentul a prilejuit lansarea unei comenzi către gravorul A. Scharff, pentru realizarea a ceea ce se numeşte: „Placheta punerii pietrei fundamentale a portului Constanţa”. Confecţionată din bronz, cu format rotund, placheta prezintă pe avers efigia Regelui Carol I, cu inscripţia: „Carol I rege al României”. Reversul plachetei reliefează pe fondul simbolic al unui răsărit de soare, bazinul portului Constanţa, aşa cum urma să arate la încheierea lucrărilor. Tot pe revers se află şi o inscripţie cu următorul conţinut: „Portul Constanţa punerea pietrei fundamentale 16 octombrie 1896”.

Primul deceniu al secolului trecut, a fost marcat printre altele şi de o serie de evenimente legate de progresul Marinei, mai importante fiind două care s-au reflectat şi în planul medalisticii româneşti, plachetele emise fiind prezente în patrimoniul muzeului. Primul eveniment a fost reprezentat de lansarea, în anul 1907, a patru monitoare şi a opt vedete torpiloare, nave care au constituit Escadra de Dunăre. Construite în şantiere străine, aceste nave au fost asamblate în Arsenalul Marinei de la Galaţi, unde de altfel a avut loc la 19 septembrie 1907 şi ceremonia lansării la apă şi cu această ocazie monitoarele au primit numele unor personalităţi ale vieţii politice româneşti, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, Alexandru Lahovari şi Barbu Catargiu. Acest moment memorabil a fost marcat prin emiterea „Plachetei comemorative a intrării în serviciu a monitoarelor”, executată de gravorul Klaus Schaeffer din Viena.

Al doilea eveniment important al deceniului, reflectat în planul medalisticii prin emiterea unei plachete, a fost reprezentat de încheierea lucrărilor portului Constanţa, care va cunoaşte o mare dezvoltare şi va deveni ulterior principalul port al României. Lucrările proiectate de Anghel Saligny, cuprindeau diguri, cheuri, farul Principele „Carol”, farul de intrare în port şi primul dintre silozuri. Finalizarea acestor lucrări care puteau asigura încheierea operaţiunilor de import-export, a făcut posibilă organizarea solemnităţii inaugurale, la data de 27 septembrie 1909. Importanţa deosebită a evenimentului pentru istoria navigaţiei româneşti s-a reflectat şi în comanda pe care forurile conducătoare au lansat-o pentru realizarea unei plachete inaugurale. „Placheta comemorativă a inaugurării portului Constanţa” este dreptunghiulară, cu partea superioară uşor convexă. Pe avers are reliefat bustul Regelui „Carol I” privind spre farul care îi poartă numele, alături de inscripţia „Carol I rege al României”. Reversul plachetei prezintă o vedere de ansamblu a lucrărilor portului Constanţa şi inscripţia „Inaugurarea portului Constanţa 27 septembrie 1909.”

În colecţia Muzeului Naţional al Marinei Române există mai multe plachete dedicate celor două nave-şcoală care au jucat un rol important în pregătirea temeinică a multor generaţii de marinari români, instrucția la bordul acestora imprima sentimentul împlinirii marinărești, întărea camaraderia, dar mai presus de toate, a perpetuat spiritul „Mircea”.

În 1979, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de serviciu efectuat în Marina Militară Română a navei-şcoală „Mircea” (II) este emisă o plachetă intitulată „Galionul navei-şcoală”. Această plachetă a fost executată odată cu organizarea la Constanţa a expoziţiei filatelice „Marina ’79”. Confecţionată din bronz, având format rotund, placheta are gravat pe avers galionul navei-şcoală „Mircea”, reprezentându-l pe domnitorul Mircea cel Bătrân. Figura centrală de pe avers este înconjurată de inscripţia: „Galionul navei-şcoală Mircea”. Reversul plachetei prezintă silueta gravată a navei-şcoală în centru şi inscripţia „Expoziţia filatelică Marina ’79 Constanţa”.

Alături de decoraţii şi plachete, o altă categorie de piese care fac obiectul medalisticii este cea a insignelor cu semnificaţii marinăreşti, Muzeul Naţional al Marinei Române având în colecţia sa şi astfel de exemplare. Emiterea acestor insigne a fost ocazionată de două tipuri de evenimente care au avut loc în Marina Română. Pe de o parte sunt înfiinţările unor instituţii, organizaţii, asociaţii etc. cu caracter marinăresc, pe de altă parte intrarea în dotarea Marinei Militare Române a unor noi tipuri de nave care au prilejuit şi apariţia în flota noastră a unor specialişti în folosirea diferitelor tipuri de arme.

Odată cu înfiinţarea în 1921 a Yacht Clubului Regal Român a fost creată o insignă specială pentru a fi conferită membrilor clubului. Confecţionată din metal emailat, insigna are forma unui colac de salvare de culoare albă pe care se afla inscripţia „Yacht Club Regal Român”. În interiorul colacului se află flamura tricoloră a clubului, iar deasupra acestuia coroana regală emailată în roşu.

În anul 1927 când a luat fiinţă Liga Navală Română, avea să fie creată o nouă insignă cu caracter marinăresc pe care urmau să o poarte membrii acestei asociaţii. Confecţionată din metal acoperit cu email albastru, acestă insignă se prezenta sub forma unei ancore surmontată de coroana regală, pe care erau suprapuse iniţialele Ligii Navale Române. 

O altă categorie de insigne a fost ocazionată de intrarea în dotarea Marinei Militare a unor nave fluviale şi maritime, cum au fost monitoarele, vedetele torpiloare, canonierele, distrugătoarele şi submarinele. Pentru fiecare dintre aceste nave au fost create insigne speciale care prezentau simboluri caracteristice şi care urmau să fie purtate de membrii echipajelor navelor respective. 

Dintre toate aceste tipuri de insigne prezente în mai multe exemplare şi în colecţia muzeului, vom face referire la două dintre ele, ambele apărute cu ocazia intrării în serviciu în anul 1936 a primului submarin al flotei române, „Delfinul”. Cea dintâi era destinată tuturor celor care făceau parte din echipajul navei, este confecţionată din bronz, reprezintă un delfin, aluzie la denumirea submarinului, în interiorul unui cerc format la partea inferioară dintr-o cunună de lauri, la partea inferioară având inscripţia „Submarin”.

Cea de-a doua insignă, dedicată specialiştilor submarinişti, confecţionată tot din bronz, are forma unei acvile profil dreapta, având pe piept un scut, emailat în roşu, albastru şi alb, pe care se află două cruci suprapuse. Acvila este aşezată pe două spade metalice încrucişate, subliniind caracterul militar al insignei.

După exemplul acestor insigne ale Marinei Militare, au fost create şi insigne pentru marinarii din flota comercială, cum este spre exemplu insigna „Serviciului Maritim Român”.

Cum toate aceste piese din categoria insignelor, a căror enumerare ar putea continua, fac parte din colecţia medalistică a muzeului, putem aprecia că întreg acest patrimoniu constituit din ordine şi medalii, plachete şi insigne reprezintă un domeniu de certă valoare istorică şi artistică şi în acelaşi timp, un element de atracţie atât pentru specialişti cât şi pentru publicul larg.

O ultimă categorie a colecţiei prezentate este reprezentată de sigilii şi numismatică.

Sigiliile din patrimoniul Muzeului Naţional al Marinei Române sunt replici fidele ale sigiliilor originale, expuse de sine stătător sau ataşate la replicile unor documente cu valoare istorică însemnată, realizate din ceară, scopul lor fiind acela de a transpune vizitatorul în spiritul şi atmosfera epocii prezentate. Sigiliile sunt artefacte ale epocii medievale în general, fiind considerate mijloace de autoritate, de validare a documentelor pe care le însoţesc. Ele au aparţinut iniţial în ţara noastră doar autorităţii supreme, adică domnitorilor, pentru ca odată cu trecerea timpului să fie folosite şi de către demnitarii şi dregătorii mai mici în funcţii.

Sigiliile din expoziţia permanentă amintesc de perioadele unor domnitori importanţi din Moldova şi Ţara Românească, cum au fost Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş sau Constantin Brâncoveanu, dar şi de documente emise în vremea unor domnitori, cum este cel care însoţeşte Uricul dat de Roman I la 30 martie 1392, sau Hrisovul prin care Alexandru Constantin Moruzi, Domnul Ţării Româneşti, dă în grija Marii Spătării construcţia şi circulaţia vapoarelor pe Dunăre. 

În ceea ce priveşte monedele care pot fi admirate în expoziţia permanentă, acestea datează din perioada antică (monede greceşti, romane şi romano-bizantine) şi până în evul mediu târziu (monede de circulaţie internaţională) şi sunt atât exponate originale cât şi replici, confecţionate din diferite tipuri de metale. Moneda metalică a apărut în lumea antică din necesităţi practice, ce priveau simplificarea tranzacţiilor comerciale (mijloc de schimb), crearea unui etalon al valorii, de mici dimensiuni, uşor folosibil, obţinerea unei rezerve de valoare (tezaurizarea) şi apariţia unui mijloc de plată. Cu ajutorul acesteia se putea măsura valoric o marfă, fiind acceptată şi garantată de un stat, sau de un oraş prin impunere, de simplul utilizator sau negustor (prin convenţie), fiind o expresie directă a autorităţii, de afirmare a prestigiului, uneori în limitele supravegherii administrativă, economică şi politico-militară, alteori dincolo de aceste graniţe fluctuante. De asemenea, turnarea sau baterea ei ţinea de o suveranitate financiară a emitentului, de decizia acestuia, în funcţie de interesele de moment sau de viitor, cu consecinţe directe asupra unui ansamblu de acţiuni economico-comerciale. Detalii epigrafice, iconografice, metalul constitutiv, valoarea internă şi altele, rămâneau la latitudinea autorităţilor. Aşa cum se prezenta ea în lumea antică, moneda era o piesă de metal aproximativ circulară, „amprentată”, „emisă de o autoritate publică şi utilizată ca mijloc de plată în tranzacţiile legale şi comerciale”, şi rămâne una dintre cele mai importante surse de informaţii în cercetarea şi interpretarea trecutului. 

Câteva din monedele originale din expoziţia muzeului, sunt cele descoperite la Mangalia, datând din secolele III-II î.H. De o importanţă deosebită sunt şi cele care amintesc de perioada romano-bizantină, dar şi cei 8 ducaţi veneţieni care aparţin Tezaurului de la Brăieşti, (judeţul Botoşani), datând din vremea lui Roman I, „domn al Moldovei de la Munte la Mare.” Pentru a aminti de comerţul intens desfăşurat pe Dunăre în perioada evului mediu târziu în patrimoniul muzeului se află şi replicile a 75 de monede de circulaţie internaţională, confecţionate din argint.

9. Uniforme şi accesorii pentru uniforme

Evoluţia uniformelor Marinei Militare române este strâns legată de organizarea şi dezvoltarea acestei arme şi reprezintă o latură esenţială a uniformologiei româneşti. De aceea, una dintre colecţiile Muzeului Naţional al Marinei Române care se face remarcată prin unicitate şi inedit este cea a uniformelor de marină, care conţine peste 53 de ţinute complete ale marinei militare şi comerciale şi numeroase accesorii de uniforme, oglindind prin bogăţia şi diversitatea sa, procesul evolutiv al uniformelor de marină.

Acest proces este determinat de transformările economice, sociale şi politice caracteristice societăţii româneşti în diferite perioade. La fel ca toate celelalte uniforme ale Armatei Române, şi uniformele Marinei s-au încadrat în procesul obiectiv de evoluţie a ţinutelor militare, proces ce s-a desfăşurat pe plan mondial, existând în permanenţă o influenţă reciprocă între uniformele româneşti şi cele străine. În ceea ce priveşte „trendul” evoluţiei uniformelor marinei române, ca de altfel a uniformelor militare în general, caracteristica de bază este tendinţa de simplificare, de renunţare la anexele somptuoase de ceremonie odată cu modernizarea tehnicii de luptă şi a mijloacelor de ducere a războiului. Această tendinţă poate fi urmărită de-a lungul principalelor etape istorice în cadrul cărora au evoluat uniformele marinei române, etape care îşi găsesc reflectarea în însăşi colecţia de uniforme a muzeului nostru.

O primă etapă evolutivă este marcată de renaşterea armatei naţionale, după anul 1830, prin înfiinţarea armatelor permanente în cele două principate, precum şi de apariţia în cadrul acestora a unor corpuri de flotilă militară. În Muntenia, în anul 1850, domnitorul Barbu Ştirbei, dorind să organizeze mai sistematic şalupele canoniere, stabileşte şi îmbrăcămintea echipajelor flotilei: „întâi pentru cinurile de jos spenţere în loc de mondiere, pentru mai multă comoditate, cu paspoalurile şi epoleturile de la spenţer, pantalonii şi mantaua albe; al 2-lea, de piele de lac, după forma celei de infanterie fărăpampon, cu adaos de două ancore la pajere, şi al 3-lea armătura şi amuniţia de război va râmânea ca a infanteriei. Ofiţerii vor purta mondire lungi, şi în loc de sabie spagă cu portepei de lac peste umeri, cu începere de la 1 ianuarie”. Două astfel de uniforme, replici, una de soldat şi una de locotenent al flotilei, se află şi în expoziţia permanentă a muzeului, impresionând prin frumuseţe. Spenţerele (tunicile scurte) prevăzute a fi purtate de echipaj sunt de culoare verde închis, confecţionate din postav, ca şi pantalonii, ambele piese de echipament fiind paspolate cu postav alb. Pe manşetele spenţerului sunt aplicate paftale din postavul fondului, paspolate tot cu alb. Peste spenţer sunt încrucişate pe piept diagonale duble, care susţineau o cartuşieră din piele. Chivăra din piele neagră era croită după modelul infanteriei (înaltă cu cozoroc mic şi îngust) şi emblemă sub formă de pajură confecţionată din metal alb. Cele două ancore încrucişate aplicate pe emblemă sunt din metal galben. Ofiţerii purtau, spre deosebire de soldaţi, mundire lungi, care au pe fiecare partre a gulerului ancore brodate cu fir argintiu. Epoleţii de tip „îngheţat” au corpul şi plăcile din metal alb, iar broderiile marginale, tot din fir argintiu. Ca armament aveau spagă (sabie mai scurtă, încovoiată, cu gardă simplă şi teacă îmbrăcată în piele) cu portepei de lac, prinsă cu o diagonală ce trecea pe sub epoletul stâng.

O a doua etapă evolutivă a uniformelor de marină s-a petrecut în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi a fost determinată de unirea flotilelor de pe întregul curs al Dunării, în octombrie 1860. De asemenea, noua organizare care prevedea modernizarea flotilei, a impus luarea unor măsuri şi în privinţa personalului, a pregătirii şi a ţinutei lui. Uniforma marinarilor trebuia adaptată la activităţile care se desfăşurau la bordul navelor, pentru că după introducerea unor noi elemente în organizarea flotilei, un rol primordial îl ocupau formele specifice de pregătire marinărească care presupuneau din partea marinarului agilitate şi rapiditate în mişcări.

Astfel, uniforma trupei de flotilă se alinia spiritului tradiţional al ţinutelor de marină de la jumătatea secolului al XIX-lea. Consta dintr-o pălărie de lac neagră, cu borurile răsfrânte, având panglică de mătase, pe care era trecut numele bastimentului, cămaşă de marină albă, cu gulerul albastru răsfrânt, mărginit de cele trei şireturi albe, tradiţionale. Cămaşa, descheiată la gât, lăsa să se vadă tricoul alb, cu dungi orizontale albastre. Spenţerul, din postav bleumarin, ca şi pantalonii, era încheiat la două rânduri de nasturi şi avea ancore roşii din postav, pe guler. La gât era legată o cravată neagră din lustrin. Vara se purtau pantaloni albi din pânză. Pe vreme nefavorabilă, marinarii aveau „cabană”, un fel de manta mai scurtă, din postav bleumarin. La ţinuta de corvoadă se purta o bluză simplă şi pantaloni din pânză cenuşie, precum şi capel de cazarm bleumarin, cu paspoale albe.

În sala dedicată epocii moderne, expuse într-o vitrină centrală, pot fi admirate lângă uniformele din 1850 şi uniforme ale soldaţilor şi ofiţerilor marinari, aşa cum au fost ele stabilite prin Înaltul Decret din 9 iunie 1873. Expunerea lor apropiată reliefează tendinţa de simplificare a uniformei marinarilor, impusă de serviciul pe nave, care necesita un echipament lejer şi care să permită desfăşurarea manevrelor în locuri înguste.

Este momentul în care uniformele flotilei române adoptă linia tradiţională, specifică acestei arme, care va fi păstrată cu mici variaţiuni până astăzi. Ele erau prevăzute cu pălăria napoletană, din pai pe timp de vară şi muşama pe vreme nefavorabilă, la mică ţinută fiind purtată bereta tradiţională din postav bleumarin ornată cu un ciucure roşu în vârf şi cu o panglică de mătase neagră pe care era trecut numele bastimentului. Uniforma era completată de bluza bleumarin cu gulerul albastru, ornat cu cele trei şireturi albe tradiţionale, tricoul alb cu dungi ocazionale albastre, pantaloni largi bleumarin, iar pe vreme de iarnă „cabana” bleumarin. Ofiţerii din marină aveau la mare ţinută uniforme bleumarin tip frac, cu guler şi manşete brodate în funcţie de grad, epoleţi cu franjuri aurii şi bicorn. La ţinuta de bord purtau redingotă bleumarin cu cămaşa albă, papion negru şi caschetă bleumarin, cu trese de grad pe mâneci. În anul 1870, tresele de grad de pe manşetele tunicii ofiţerilor de marină au fost surmontate, pentru prima dată, de un inel denumit prin tradiţie „ochiul lui Nelson”. Ele aveau o dispunere asemănătoare cu tresele de grad ale ofiţerilor armatei de uscat. Prin reglementările ulterioare din anii 1875, 1882 şi 1903 s-au păstrat în linii mari aceste prevederi uniformologice.

În noiembrie 1875 este dat de domnitor un nou Decret, în baza propunerilor făcute de ministrul de Război, generalul I. E. Florescu. Apare astfel în descrierea uniformelor flotilei şi un titlu referitor la ţinutele trupei, în care se precizează existenţa celor trei ţinute: marea ţinută formată din spenţer de ordonanţă sau cabană (după sezon), pantalonii de ordonanţă sau de flanc, flanelă de bumbac, cravată (după sezon), pălărie de lac şi cizme; ţinută de serviciu, alcătuită din cabană, cămaşă de flanelă, cămaşă de flanc, flanelă de bumbac, cravată, pantalon de postav sau flanc şi bonetă cu sau fără coafă; ţinuta de corvoadă, compusă din cămaşa de mic echipament, cămaşă de flanelă, bluză de corvoadă, pantalonii de corvoadă şi bonetul. În privinţa uniformei ofiţerilor, se prevedea ca fracul să fie încheiat la două rânduri cu câte şapte nasturi, manşetele se încheiau cu câte 2 nasturi, iar ca elemente noi în descrierea fracului, apăreau pe umeri ţine-epoleţii aurii, fixaţi pe postav bleumarin, 6 nasturi mari în spate, câte două ancore aurite pe pulpane şi broderiile pentru distincţia gradelor. În mica ţinută, ofiţerii purtau şapcă cu vizieră (cozoroc), în partea din faţă era brodată o ancoră încoronată cu fir auriu mat, deasupra bandei. Pe banda şepcii erau aplicate galoane reprezentând gradele, întocmai ca cele de la manşete, dar fără ochiul lui Nelson. Alte elemente precizate la diferite tipuri de ţinute şi grade erau: gherocul (redingotă), vesta şi bicornul.

Frumuseţea și eleganţa uniformelor marinarilor români poate fi constatată de cei care trec pragul Muzeului Naţional al Marinei Române, în cadrul unor diorame care amintesc de participarea marinei noastre la evenimente istorice importante. Astfel, în sala dedicată Războiului de Independenţă (1877-1878), nu mai puţin de 7 manechine, şase purtând uniforma de marinari şi unul îmbrăcat în uniformă de locotenent, amintesc de echipajul bateriei de coastă „Perseverenţa” care a scufundat monitorul otoman „Podgoriţa”, în noiembrie 1877. Vestimentaţia acestora prezintă elemente de uniformologie descrise mai sus.

Alte modificări au fost aduse uniformelor de marină şi în anii 1882, 1887, 1891, 1898, 1903, 1906. În mai 1903, au fost stabilite şase ţinute pentru personalul Marinei Militare: ţinuta zilei, ţinuta de serviciu, ţinuta de campanie, ţinuta de bal, ţinuta de ceremonie şi marea ţinută de ceremonie.

Într-o altă dioramă este rememorat un episod de eroism al marinarilor români, din timpul Primului Război Mondial. Aici este reprezentat o parte din echipajul vedetei fluviale „Maior Nicolae Grigore Ioan”, care a sprijinit retragerea armatei române, în august 1916, atunci când de-a lungul Văii Cusui inamicul a plantat cuiburi de mitraliere. Fapta lor de vitejie a rămas în istoria marinei române, la fel şi sacrificiul lor, pentru că în urma acţiunii toţi ofiţerii şi jumătate din echipaj au căzut la datorie. Uniformele prezentate în această dioramă cuprind elementele de uniformologie specifice epocii. Printre aceste ţinute se află şi cea de căpitan, formată din şapca din stofă bleumarin, redingota şi pantalonul din stofă bleumarin, cămaşa din poplin, papion negru şi pantofi box negri.

Colecţia de uniforme din patrimoniul Muzeului Naţional al Marinei Române cuprinde şi un mare număr de ţinute pentru ofiţeri şi grade inferioare din perioada interbelică. Din punct de vedere al uniformologiei de Marină, această etapă istorică este jalonată prin decretele din 1921, 1930 şi 1931, care reglementează uniformele Marinei Militare şi prin Regulamentul din 1940 al ţinutelor marinei comerciale. Etapa aceasta este marcată de înclinaţia accentuată a regelui Carol al II-lea către fast, caracterizată prin creşterea simţitoare a numărului ţinutelor, care la ofiţeri ajunge după 1931, la 29.

În expoziţia permanentă pot fi admirate trei modele de uniforme din 1921 şi anume uniformă de mare ţinută de campanie pentru căpitan, ţinută de vară pentru căpitan şi uniformă pentru caporal.

În expoziţia muzeului există şi uniforme de marină comercială, pentru perioada interbelică sunt prezentate două, ambele model 1939, una de căpitan de port – ţinuta de seară şi cealaltă de căpitan fluvial – ţinuta de iarnă. Ţinuta de seară este compusă din şapca din stofă albă, cu emblemă brodată, vesta şi jacheta din stofă albă, cămaşa confecţionată din poplin alb, papion din mătase neagră, pantaloni din postav bleumarin cu lampas, o pereche de pantofi negri, pagonci brodate şi insigna de ofiţer portuar.

Uniformele Marinei Militare au respectat, în general, linia stabilită în anii 1920-1921, suferind aceleaşi transformări pentru ţinutele de ceremonie şi de gală, ca şi uniformele armatei de uscat. În 1941, odată cu intrarea ţării în cel de-al Doilea Război Mondial, se desfiinţează ţinutele de ceremonie şi ţinuta de vară şi se introduce uniforma de campanie. Se urmăreşte renunţarea la fastul uniformologic din anii precedenţi şi adoptarea unor ţinute mai sobre, mai practice şi mai comode. Din perioada imediată celui de-al Doilea Război Mondial, Muzeul Naţional al Marinei Române prezintă în expoziţia sa două uniforme, una de soldat al Marinei Militare Române, respectiv de locotenent din Marina Militară Română (1945-1947).

Următoarea etapă în evoluţia uniformelor Marinei începe după proclamarea Republicii Populare Române, mai exact în aprilie 1948 când, prin Decretul nr. 18 sunt aduse numeroase modificări în ţinutele marinarilor. O caracteristică a noului regulament care a înlocuit semnele distinctive ale monarhiei cu cele ale Republicii, este tendinţa spre simplificare manifestată atât prin reducerea simţitoare a numărului ţinutelor, dar şi renunţarea la o serie întreagă de accesorii, tendinţă care se va păstra şi în anii următori. Fondul de bază uniformologic rămâne însă cel tradiţional, aşa cum o dovedesc şi uniformele specifice perioadei comuniste expuse în sala dedicată acestei perioade. Pot fi admirate mai multe tipuri de uniforme aparţinând Marinei Militare, expuse în dioramă: locotenent, caporal, căpitan, uniformă de maistru principal, dar şi o uniformă de sergent de la Şcoala de Maiştri Militari de Marină, respectiv uniforma unui elev de la Liceul de Marină „Alexandru Ioan Cuza”. Uniforme ale marinei civile, cum este cea de inspector şef adjunct şi cea de căpitan de cursă lungă cu vechime peste 10 ani (1980), pot fi şi ele admirate în expoziţia permanentă.

Valoarea deosebită a acestei colecţii de uniforme este dată în mod special de piesele originale (uniforme şi accesorii de uniforme precum: bicornuri, căciuli, şepci, caschete, berete, centuri, epoleţi, embleme de coifură, biliere de stilet, dragoane pentru sabie sau stilet etc.) care pe lângă semnificaţie istorică, înglobând vechimea şi definind personalitatea cărora au aparţinut, au de multe ori trăsăturile specifice unor adevărate obiecte de artă.

10. Metope şi tablouri

Marea, „prima dezlănţuire a sufletului cosmic”, aşa cum metaforic o definea George Călinescu, a fost mereu sursă de inspiraţie pentru cei care, din dragoste infinită pentru lumea apelor, au decis să îmbrăţişeze meseria de marinar, dar au devenit şi pictori marinişti, unii dintre ei ajungând la un nivel ridicat de consacrare.

Este şi cazul comandorului Dimitrie Ştiubei (1901-1986), lucrările sale – ulei pe pânză, tempera ori acuarele – având o valoare artistică dar şi documentară deosebită, în care autorul reuşeşte să redea istoricul ambarcaţiunilor maritime, dovedind profesionalism şi spirit analitic. Experimentat ofiţer de marină, Dimitrie Ştiubei a fost considerat de redutabilul cotidian „New York Herald Tribune”, cu ocazia unei expoziţii organizată chiar la New York, drept „ultimul şi cel mai mare pictor de marine din epoca noastră”.

Muzeul Naţional al Marinei Române a avut o colaborare fructuoasă cu pictorul Dimitrie Ştiubei, în colecţia de tablouri din patrimoniul muzeului numărându-se peste 100 de  lucrări ale acestuia.

Unele dintre picturi sunt realizate în urma unor comenzi speciale, cum este cea lansată în anii ’70 de conducerea Muzeului Naţional al Marinei Române, pentru care pictorul marinist s-a documentat atât la Biblioteca şi Cabinetul de Stampe ale Academiei Române, cât şi în arhive şi biblioteci din Istanbul, după cum notează în memoriile sale. Suita evoluţiei navelor de-a lungul timpului, expusă în holul central al muzeului, este o pictură de mari dimensiuni, realizată minuţios, punând pe acelaşi plan nave din antichitate până la cele din deceniul al şaptelea al veacului nostru. Fondul de culoare neutru, i-a permis folosirea unei palete variate în coloritul fiecărei ambarcaţiuni; lucrarea sobră prin linie, nu crează o pată gri, ci se lasă „citită” cu plăcere şi înţelegere chiar şi de un neiniţiat.

Urmează alte 18 uleiuri ce sunt adevărate fresce ale unor vremi marinăreşti apuse. Amintim „Nave în portul antic Tomis”, „Ştefan cel Mare în Cetatea Albă”, „Bătălia de la Giurgiu”, „Caice brâncoveneşti”, „Atacul de la Macin”, „Turtucaia”, „Monitoare la Rasova”, „Distrugătorul şi aviaţia în luptă” ş.a. De asemenea, cele peste 80 de lucrări, ce au folosit drept model calendarelor NAVROM, fac astăzi mândria colecţiei de tablouri a muzeului, ele fiind un catalog al navelor maritime şi fluviale româneşti ale deceniilor şapte şi opt din secolul trecut. Grupate tematic, fluviale ori maritime, pe tipuri, ele se pot constitui în expoziţii temporare reuşite, în care imaginea-document (nava ori portul) se îmbină armonios în peisaj cu fluviul ori marea. Mările lui Ştiubei impresionează prin dinamism, cromatică, măiestrie artistică, ştiut fiind că sunt foarte puţini artiştii plastici care înfăţişează pe pânzele lor, marea de larg.

Un alt creator plastic, de profesie tot marinar, a fost comandorul Valentin Donici. Acesta a fost implicat direct în istoria marinei române, fiind mai mulţi ani în colectivul Muzeului Naţional al Marinei Române. Un împătimit „hoinar” al Deltei Dunării, având şi privilegiul unor voiaje cu nava-şcoală „Mircea”, Donici a realizat în mai bine de patru decenii numeroase lucrări, în care dincolo de fotografie, poate fi identificat picturalul şi sensibilitatea, gingăşia îndrăgostitului până la obsesie de marinărie – marea cu vapoarele ei – dar şi citadinul tomitan. Delta şi peisajul mirific este o veselie ce ni-l aduce aproape pe optimistul fără vârstă şi cu har: Valentin Donici. Bricul „Mircea” şi noua navă-şcoală „Mircea” sunt iubiri vechi ale pictorului, iar rodul acestor iubiri este prima monografie a navelor-şcoală scrisă de ofiţer cu simţire şi în urma unei ample documentări în 1976, dar şi numeroasele pânze şi cartoane în care „Mircea”, un albatros cu aripile larg deschise este în plin „zbor” pe mişcătoarele cărări de ape.

Caracterizată printr-o profundă cunoaştere şi o mare dragoste pentru oamenii mării, creaţia artistică a pictorului-marinar îşi are izvorul tocmai între aceste coordonate. În acest sens, vorbesc de la sine picturile ce surprind acele momente de supremă încleştare a omului cu marea, acele momente în care supravieţuiesc cei hotărâţi şi puternici, acei oameni pe care semenii lor de pe uscat i-au îmbrăcat în aureola romantică a eroilor.

Deşi cele mai multe tablouri pictate de Donici sunt marine, nu trebuie neglijate însă nici celelalte teme abordate: aspecte din port, cu utilităţile specifice, dar şi peisaje din Constanţa; dintre acestea nu putea lipsi faleza cu edificiul emblemă al oraşului nostru – Cazinoul, văzut de pe ţărm, între valuri înalte şi pescăruşi graţioşi – sau străzile pitoreşti ale centrului istoric situat în zona peninsulară a urbei marine. Artistului îi plac perspectivele ample (à vol d’oiseau – în zbor de pasăre – se numeşte una dintre ele), construcţiile monumentale, care permit etalarea recuzitei ample, a unui colorit clar, impetuos, adeseori contrastant; lumina joacă rol important în marinele lui Donici, pentru că distribuţia acesteia, orele şi anotimpul în care este realizat peisajul, sunt hotărâtoare pentru atmosfera lucrării; din acest punct de vedere trebuie subliniat faptul că în general, pictorului îi place lumina diurnă şi ziua însorită, pentru a permite reflexelor să bordeze valurile. Stenice, picturile şi acuarelele lui Donici sunt recognoscibile pentru că poartă amprenta viziunii sale.

Un adevărat fond documentar constituie cele aproape două mii de acuarele care prezintă evoluţia mijloacelor de navigaţie româneşti şi universale. Realizate în urma unei scrupuloase informări, autorul Eugen Şerbin se dovedeşte a fi un bun cunoscător în materie de nave, dar şi un desenator priceput. Miniaturile sale, expuse majoritatea în holurile muzeului, sunt adevărate bijuterii. Câteva dintre lucrările realizate în acuarelă sau tempera care aduc un plus de valoare patrimoniului Muzeului Naţional al Marinei Române, în primul rând prin multitudinea şi diversitatea navelor înfăţişate sunt: „Spărgătorul de gheaţă Ermak – Rusia”, „Crucişătorul spaniol Isla de Cuba”, „Crucişătorul chinez Hai-Chi”, „Cuirasatul pentru paza coastei Anahuac – Mexic”, „Fregata şcoală Prezidente Sarmiento – Argentina”, „Goeleta pentru transport explozive Rira – Anglia”, „Nava pentru explorarea regiunilor arctice Belgica”, „Submersibilul francez Gustav Ezede”, „Nava pentru expediţii ştiinţifice Zaria – Rusia”, „Pachebotul fluvial Queen Of The West – SUA”, „Canoniera japoneză Tchiyodagata”, „Yacht cu vele şi maşină cu abur Elhami Paşa”, „Barcă de pe fluviul Mekong”, „Petrolierul Olteniţa”, „Submarinul Delfinul”, „Distrugător tip R”, „Nava bază Constanţa”, „Yachtul Libertatea”, „Pachebotul Transilvania” etc.

Binecunoscutul pictor Ion Ţarălungă nu lipseşte din Pinacoteca muzeului, operele sale „Pe graniţe de ape”, „Cei de pe mare”, „Răscoala marinarilor din Portul Sulina-Chilia 1917”, îmbogăţind patrimoniul Muzeului Naţional al Marinei Române. Artist de o remarcabilă ţinută profesională, sensibil, stăpân pe mijloacele de exprimare plastică, exigent cu sine şi modern în viziune, a realizat picturi fie pline de dinamism, fie dominate de sobrietatea naraţiunii sau, dimpotrivă de atmosfera poetică, în funcţie de subiectul abordat.

Dată fiind tematica muzeului, dar şi frumuseţea mării şi a fluviului, este firesc ca pictura marină să fie subiectul principal al colecţiei de tablouri a instituţiei. De aceea, pe lângă opere ale pictorilor marinişti deja consacraţi, în patrimoniul muzeului se află şi opere ale unor artişti care s-au lăsat seduşi de albastrul infinit izvorât din lumea fascinantă a apelor. Astfel de pictori sunt şi Max Hermann Maxy, cu lucrarea „Bogăţia apelor noastre”, Eugen Voinescu cu lucrarea „Peisaj marin”, Mircea Popiţiu cu o pictură intitulată tot „Peisaj marin”, Viorel Dobrescu cu picturile în ulei „Cosmos submarin mediteraneean”, „Fantezie acvatică”, „Enigme marine” sau Alexandru Ghinea, Karl Robert Perko, Eugen Ilina, Eduardo Diez etc.

Diferitele tipuri de nave, de la cele din timpuri străvechi, până la cele mai moderne din timpurile noastre, fie că au înfruntat furia mării pe furtuni năpraznice, ori au plutit maiestoase pe marea calmă şi blândă, au reuşit să-i ademenească pe acei artişti care de-a lungul timpului, în căutarea perpetuă a inspiraţiei au aflat în siluetele navelor, muzele mult dorite. Pictori contemporani cu lucrări în colecţia muzeului, care au în prim-plan tipuri de nave, sunt şi Anatol Vulpe cu pictura „Submarin pregătind atacul”, Octavian Angheluţă cu „Pregătiri pentru lansare”, Vasile Serebreanu cu „Bricul Mircea în furtună”, Nicolae Savopol cu lucrările „Distrugătorul Ferdinand”, „Distrugătorul Mărăşeşti”, „Pescadorul oceanic Marea Neagră” etc.

În ceea ce priveşte metopele existente în muzeu, acestea sunt replici ale unor imagini de pe Columna lui Traian. Impresionantul monument, prezent în muzeu sub forma unei machete în miniatură, este în fapt o capodoperă realizată de sculptorii romani în perioada în care Imperiul Roman a atins apogeul extinderii teritoriale sub domnia împăratului Traian. Ridicată la 12 mai 113, Columna reprezintă principalul izvor istoric pentru cunoaşterea scenelor, etapelor şi evenimentelor de pe parcursul celor două războaie, dar şi o importantă sursă de inspiraţie pentru artişti şi etnografi care doresc să reconstituie portretele, vestimentaţia, armele sau chiar ambarcaţiunile specifice perioadei. Pe fus, banda în spirală prezintă imagini policrome, dintre care 123 sunt de episoade de luptă din cele două războaie dintre daci şi romani, dar şi 2500 dechipuri de bărbaţi, femei şi copii. Imaginea împăratului Traian este reliefată pe Columnă de 60 de ori, iar chipul demnului său adversar, regele Decebal, de 8 ori. Scenele de război cuprind evenimente fireşti în deplasarea şi desfăşurarea unui război: discursurile împăratului Traian în faţa armatei, consiliile de război, construirea de castre, bătăliile, descrierea amănunţită a locului, a portului, a fizionomiei, a fortificaţiilor şi, bineînţeles, ambarcaţiunile specifice perioadei. 

Într-una din sălile Muzeului Naţional al Marinei Române sunt expuse în două diorame, patru personaje alegorice, reprezentând o căpetenie dacă, un soldat roman de rang superior, un pedestraş dac şi un marinar roman, a căror vestimentaţie şi înzestrare cu arme au fost ispirate de anumite scene prezente pe Columna lui Traian. Metopele, prin imaginile prezentate, fac dovada că strămoşii noştri au practicat navigaţia. Ele înfăţişează soldaţi romani trecând Dunărea, ambarcaţiuni de transport acostate în apropierea unei aşezări întărite geto-dace, soldaţi romani debarcând pe malul dacic al Dunării, nave pentru transportul cailor pe Dunăre – „hippago” şi două galere romane, navigând în formaţie.

Macheta Columnei lui Traian, metopele şi cele patru personaje alegorice, opere realizate de soţii Elena şi George Rădulescu-Gir, împreună cu Boris Leonovici, ne transpun într-o lume stăpânită cândva de temerarii daci şi romani. Cucerirea Daciei de către romani şi întrepătrunderea, în etape succesive, a elementelor caracteristice celor două civilizaţii, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, a avut ca rezultat fericit etnogeneza poporului român, popor neolatin, mândrul moştenitor al romanităţii orientale.

11. Fotografii

Imortalizarea realităţii pe o placă metalică cu depunere de halogenură de argint relizată în 1829 de Joseph Nicéphore Niépce (fizician francez), urmată de recuperarea invenţiei lui de către Louis Daguerre zece ani mai târziu, care a şi redenumit-o „daghereotip”, a dus la apariţia în istorie a fotografiei şi implicit a artei fotografice.

Astfel, de aproape 200 de ani, fotografia şi-a adus contribuţia într-un mod eficient la redarea realităţii şi a reprezentat un izvor util în cercetarea istorică, prin prezentarea într-un mod obiectiv atât a unor aspecte ale vieţii de zi cu zi de pe întreg mapamondul, dar şi prin imortalizarea în timp real a unor aspecte ale evenimentelor care au marcat destinul şi evoluţia omenirii în ansamblu. Din acest motiv, în pleiada valorilor de patrimoniu pe care muzeele le deţin şi le valorifică, fotografiile au ocupat întotdeauna un loc aparte.

Fototeca muzeului însumează circa 7.000 fotografii, 60 albume şi foarte multe clişee. O mare parte din fotografiile din patrimoniu sunt unicat, pentru că sunt singurele imagini ale unor nave sau eroi-marinari, dar şi pentru că sunt imortalizate aspecte concrete ale unor evenimente importante care au marcat istoria marinei. Majoritatea fotografiilor provin fie din donaţii, fie ca urmare a unei activităţi de cercetare întreprinsă de foşti şi actuali marinari, precum şi a familiilor lor. Un aport important l-a adus personalul specializat al muzeului în acest domeniu, care a desfăşurat activităţi de investigare în fondurile bibliotecilor, muzeelor şi din arhivelor din ţară.

Au intrat astfel în fototeca Muzeului Naţional al Marinei Române fotografii şi filme deosebit de valoroase, precum: imaginile unor ofiţeri superiori care au jucat un rol important în evoluţia Marinei, printre care amintim pe locotenent colonelul Mihail Drăghicescu, comandorul Constantin Ciuchi, comandorul Alexandru Cătuneanu, contraamiralul Nicolae Negrescu, fost comandant al Flotei de Operaţiuni româno-ruse în Primul Război Mondial, Eugeniu Botez (Jean Bart), unul din fondatorii Ligii Navale şi primul director al revistei „Marea Noastră”, autor de numeroase volume pe teme marinăreşti, contraamiralul Horia Macellariu, fost comandant al Forţei Navale Maritime în cel de-al Doilea Război Mondial ș.a.

De asemenea, regăsim în Fototecă portrete de eroi marinari căzuţi în Primul şi cel de-al Doilea Război Mondial, crucişătorul „Elisabeta” într-un voiaj de instrucţie în campania din anul 1894, surprins în canalul Taranto (Italia), torpilorul „Zborul” în anul 1917, fazele de asamblare a primelor patru monitoare în Arsenalul Marinei de la Galaţi din anul 1907, imagini ale intrării în serviciu a celor două tipuri de distrugătoare „Mărăşeşti” şi „Mărăşti” în 1920, a submarinului „Delfinul”, a navei-şcoală „Mircea” şi de la lansarea la apă în 1939 a primei nave militare construită la noi în ţară, puitorul de mine „Amiral Murgescu”, fotografii cu toate clădirile din oraşul Constanţa care au fost în decursul anilor sedii ale unor unităţi de marină (clădirile primelor Şcoli ale Marinei de la sfârşitul secolului trecut până la cele actuale, clădiri ale Comandamentului Marinei şi ale unor mari unităţi, până la cele ale Teatrului Marinei şi ale Casei Armatei).

Valoarea unor fotografii pentru cercetător constă şi în prezentarea detaliilor uniformelor de marină pentru perioade mai vechi, constituind un izvor de mare preţ în reconstituirea lor în expoziţii (relevante chiar şi pentru ţinuta vestimentară a femeilor din epoca respectivă). O astfel de fotografie importantă pentru studiul ţinutei ofiţerilor de marină din anul 1929, este cea care-l reprezintă pe lt. Stanciu Ovidiu, viitor comandor, în care apar toate elementele în detaliu a uniformelor folosite, inclusiv cu ocazia ceremoniei de căsătorie.

Fototeca Muzeului Naţional al Marinei Române are în colecţie mai multe imagini color, reproduceri dintr-o expoziţie de maxifilie, organizată în muzeu de filiala constănţeană a filateliei. Imaginile, de o inestimabilă valoare, sunt în fapt vederi – ilustrate ale numeroasele porturi româneşti de la Dunăre şi Mare de la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX. Unele dintre ele sunt impresionante prin ineditul lor, al începutului amenajării porturilor fluviale şi maritime, după anul 1900. Sulina este prezentă în numeroase imagini, din mai multe puncte ale portului şi oraşului, ale farurilor şi ale unor nave româneşti acostate în port, precum şi ale ţinutei vestimentare de epocă în care apar vederi.

Fondul de fotografii a permis şi reconstituirea unor momente importante din istoria navigaţiei române, acestea dovedindu-se instrumente indispensabile şi în activitatea artistului plastic în evidenţierea ideilor tematice. Spre exemplu, una din fotografii a permis ilustrarea în expoziţie, printr-o dioramă, bateria de mortiere care a scufundat pe Dunăre, lângă Corabia, monitorul otoman „Podgoriţa”.

Unele albume din fototeca muzeului au o foarte mare valoare istorică. Câteva exemple sunt edificatoare: albumul „Amintiri din războiul independenţei, 1877-1878”, cel mai vechi album din colecţia noastră, conţine fotografii reprezentând oştirea română în timpul evenimentului amintit, precum şi imagini ale marinarilor din Corpul Flotilei care deserveau cele opt baterii de coastă de la Calafat; albume cu imagini ale fazelor de construcţie a submarinului „Delfinul” şi a navei-bază de submarine „Constanţa” la Fiume (Rieka), donate de fostul comandor Victor Voinescu, dar şi de nepotul său Tara Victor, albume donate de amiralul Petre Bărbuneanu cu imagini din activitatea sa. Un album unic este cel donat de familia comandorului Gheorghe Pagone, conţinând imagini ale fazelor de construcţie a distrugătoarelor „Regele Ferdinand” şi „Regina Maria” la Napoli, în anii 1928-1930, dar şi numeroase aspecte de la festivităţile lansării lor la apă, unde au fost prezente atât conducerea şantierului, reprezentanţii diplomatici români cât şi autorităţile navale române.

Comandorul Alexandru Bardescu a donat personal albumele cu imagini ale fazelor de construcţie a navei-şcoală „Mircea”, la Hamburg în anul 1939, dar şi un album ce conţine aspecte fotografice fastuoase ale lansării la apă a navei-şcoală, în prezenţa autorităţilor militare şi civile ale timpului, cât şi în prezenţa sa.

Un alt exemplu semnificativ este albumul realizat de căpitan comandorul Ion Receanu, comandant secund pe distrugătorul „Regina Maria” în anii 1941-1943, care a fost donat de sora sa şi cuprinde fotografii de mare valoare documentară dar şi artistică. Acestea au stat la baza nu numai a unui segment al expoziţiei muzeului, dar şi la realizarea unor volume foto-documentare.

Mai poate fi menționat aici și albumul donat de plutonierul adjutant şef Dumitru Irimescu, în acesta este prezentată escadrila de hidroaviaţie înfiinţată în anul 1920, care îşi avea baza pe lacul Siutghiol. În fine, nu vrem să omitem o reproducere, e adevărat, dar importantă pentru orașul de la malul mării. Este vorba despre Albumul oraşului Constanţa, ediţie 1911, reprodus pagină cu pagină în 1970, după un original aflat în posesia unui ardelean, venit în vizită la muzeu; apar aici familia regală, Carol I şi regina Elisabeta, prinţul moştenitor Ferdinand cu întreaga sa familie, guvernul prezidat de Petre P. Carp, prefectul judeţului Constanţa, Constantin Pariano şi membrii Consiliului Comunal.

12. Obiecte de artă

Prezenţa unei colecţii de artă în patrimoniul Muzeului Naţional al Marinei Române poate surprinde, însă, existenţa unor obiecte care se înscriu în această categorie şi care prin unicitate şi frumuseţe pot încânta privitorul în cadrul unor expoziţii tematice organizate periodic, ne îndeamnă la prezentarea lor în cadrul acestei monografii.

Unul dintre aceste obiecte este bufetul din lemn de esenţă tare cu armătură din bronz, care a fost folosit pe crucişătorul „Elisabeta”, pentru depozitat tacâmurile în careul ofiţerilor. Tot de pe acest crucişător se află în expoziţia muzeului fotoliile taburet, tapiţate cu catifea raiată de culoare roşu închis. Au picioarele confecţionate din lemn aurit, frumos lucrat în modele ce aduc în prim plan influenţa orientală a elementului artistic, exponent al gândirii şi culturii societăţii româneşi de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Valoarea exponatului este sporită de pietrele semipreţioase care împodobesc lucrătura, piatra lunii fiind cunoscută pentru implicaţiile ei sacrosante în antichitatea mediteraneană şi est-pontică.

O fineţe aparte o prezintă ceaşca de porţelan cu farfurioară de pe crucişătorul „Potemkin” şi farfurioara de faianţă de pe monitorul turcesc „Seifi”.

Un alt obiect de artă aflat în expoziţie şi care are şi valoare memorialistică, este serviciul de birou care a aparţinut colonelului Mihail Drăghicescu, organizator al „Şcolii Copiilor de Marină” în 1881, prima instituţie de învăţământ a Marinei Militare şi unde acesta a funcţionat ca profesor.

13. Brevete, diplome, documente

Colecționarea brevetelor originale, a unor diplome și documente care aduc în prim-plan personalități de marcă ale Marinei Române, a reprezentat o preocupare constantă a specialiștilor Muzeului Național al Marinei Române. În cadrul acestei colecții un loc important în ocupă brevetele originale care confirmă avansarea în grad, conferirea unor medalii care amintesc despre participarea la evenimente istorice importante, sau despre dreptul acestor personalități de a purta Semnul Onorific pentru activitatea desfășurată.

O serie de 19 brevete originale din patrimoniul Muzeului Naţional al Marinei Române marchează momente importante din viața contraamiralului Eustațiu Sebastian, cel care avea să devină comandant al Marinei Militare Române în 1909, funcție pe care o deține până în 1917. Pe lângă brevetele care punctează avansările sale: maior în 1893, locotenent colonel în 1898, comandor în anul 1904 și contraamiral în 1909, marea majoritate a brevetelor amintesc de distincțiile și decorațiile primite de contraamiralul Eustațiu Sebastian în semn de apreciere pentru realizările din cariera sa de excepție. Câteva dintre acestea sunt: Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler (Brevet nr. 2056 din 11 mai 1894), Ordinul „Steaua României” în grad de ofițer (Brevetul nr. 1609 din 9 mai 1902), „Medalia Jubiliară Carol I” (Brevet nr. 51 din 10 mai 1906), Ordinul austriac „Coroana de fier” clasa a II-a (Brevetul nr. 6957 din 17 aprilie 1909), Ordinul „Coroana României” în gradul de comandor (Brevetul nr 2400 din 21 iulie 1910), Ordinul „Sf. Sava” clasa I (Brevet nr 24329 din 10 noiembrie 1910), Ordinul rus „Sf. Stanislas” clasa I (Brevetul nr. 12281 din 26 mai 1912), Medalia „Avântul Țării” (Brevetul nr. 29 din 17 decembrie 1913), Ordinul „Steaua României” în grad de comandor (Brevetul nr. 7323 din 31 decembrie 1913), „Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918” fără barete (Brevet nr 25306 din 15 februarie 1921), „Medalia Comemorativă a Proclamării Independenței” (Brevet nr. 143 din 28 decembrie 1927), „Medalia Maritimă” clasa I-a navigant (Brevet nr. 4 din 16 august 1937), Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Cruce (Brevet nr. 3363 din 12 septembrie 1939).

Comandorul Alexandru Cătuneanu a rămas în istorie prin numeroasele lucrări hidrografice executate pe coasta României cu bricul „Mircea”, însoțit de șalupa „Rahova”, în timpul cărora a cules date pe care un colectiv de ofițeri, sub coordonarea sa, a întocmit prima hartă românească de navigație a țărmului de vest cuprins între Ilanlîc și Gura Starîi Stambul, denumită „Harta Mării Negre, coasta României”. Harta a fost tipărită în cadrul Institutului de Hidrografie al Marinei Franceze și premiată în anul 1900 cu medalia de aur, pentru exactitatea și înalta sa ținută științifică, la expoziția organizată în capitala Franței. În anul 1929 i s-au făcut unele mici corecturi, determinate de modificarea în timp a adâncimilor fundurilor prin depuneri, harta a rămas în folosință până în 1952, când a fost înlocuită cu noile hărți întocmite de Direcţia Hidrografică a Marinei.

Unele dintre brevetele conferite lui Alexandru Cătuneanu marchează avansarea la gradul de sublocotenent la terminarea școlii în 1883, apoi cel de locotenent în 1886, căpitan în 1890 și căpitan-comandor în 1906. În anul 1902 i se înmânează brevetul prin care i se acordă dreptul de a purta însemnele Ordinului Sf. Ana clasa a II-a, conferit de Majestatea Sa, Împăratul Rusiei. Un alt brevet original din colecție este cel în care se precizează că ministrul secretar de stat la Departamentul de Război îi acordă permisiunea locotenent comandorului Alexandru Cătuneanu de a purta „Semnul Onorific, pentru seviciul militar de 25 de ani”, la data de 30 noiembrie 1904. În 1906 Alexandru Cătuneanu primește Brevetul pentru „Medalia Jubiliară Carol I”, iar din anul 1913 avem brevetul original care confirmă conferirea Medaliei „Avântul Tării”, pentru campania desfășurată în anul 1913.

Muzeul Național al Marinei Române deține brevetul original semnat de Directorul Marinei, Alexandru Cătuneanu, la data de 15 august 1913, conferit viceamiralului Vasile Scodrea, comandant al Marinei Militare Române în perioada 1925-1934, care cuprinde următorul text: „Ministrul Secretar de Stat la Departamentul de Război face cunoscut Căpit. Comandor Scodrea Vasile că prin Înaltul Decret Nr. 4116 de la anul 1913, i s-a acordat dreptul de a purta Semnul Onorific de Aur și că s-a dat ordin a fi recunoscut în drept de a purta acest semn pentru serviciul militar de 25 de ani împliniți.”

Amiralul Petre Bărbuneanu este și el prezent în rândul marilor personalități ale Marinei Române, a cărui memorie se păstrează și în acest fel, Muzeul Naţional al Marinei Române deținând brevetul original, prin care președintele Republicii Franceze îi conferea Ordinul național „Legiunea de onoare” în grad de comandor, la data de 2 noiembrie 1938, pe când Bărbuneanu îndeplinea funcția de comandant al Marinei Militare.

Un alt document de acest tip i-a aparținut lui Ioan Isbășescu. Brevetul a fost semnat la data de 3 iunie 1920 de ministrul de Război, generalul Ioan Rășcanu și cuprinde următorul text: „Ministrul Secretar de Stat la Departamentul de Război face cunoscut Căpit. Comandor Isbășescu Ioan că prin Înaltul Decret Nr. 2391 din anul 1920, i s-a acordat dreptul de a purta Semnul Onorific de Aur și că s-a dat ordin a fi recunoscut în drept de a purta acest semn pentru serviciul militar de 25 de ani împliniți.”

Colecția de Brevete a Muzeului Național al Marinei Române cuprinde și brevetul cu numărul 1917 pentru „Medalia Apărătorilor Independenței în resbelul 1877-1878” eliberat pentru soldatul Dima Ioan din Regimentul II de Artilerie, unul dintre cele mai vechi brevete din patrimoniul muzeului, Brevetul nr. 168 din 10 iunie, de înălțare în grad a lui Cociaș Constantin, la gradul de Ofițer Mecanic cl. II, două brevete pentru „Medalia Centenarului Regelui Carol I, cel cu nr. 282712 eliberat domnului Cocoroiu Petre, marinar categoria II, clasa I, N.F.R., iar cel de-al doilea eliberat domnului Drinovan Vasile, marinar categoria II, clasa II, N.F.R. De asemenea, submaistrului clasa a III-a Bichir Constantin i se eliberează un Brevet Inferior de Specialitate la absolvirea „Școalei de Submaeștrii militari de Marină prin Decizia Ministerială nr. 272 din 5 noiembrie 1942.”

Din perioada comunistă dispunem de două brevete originale prin care se precizează hotărârea Prezidiului Marii Adunări Naționale, care prin Decretul nr 331 conferă Ordinul „Muncii” clasa a III-a tovarășului miciman Duță Mihalache Emil și Ordinul „Steaua Republicii Populare Române” clasa a V-a, tovarășului maior Ciucă Ioan Ioan, pentru contribuția adusă de aceștia la întărirea Forțelor Armate ale R.P.R.

Dintre diplomele din patrimoniul muzeului care atrag atenția vom face referire la cea acordată la data de 28 februarie 1909 de către„Societatea Geografică Română înființată la 13 iunie 1875, recunoscută de instituție de utilitate publică prin legea din 20 Februarie 1897, prin care i se recunoaște Domnului Căpitan Comandor Alex. Cătuneanu din marină, calitatea de membru activ al Societății Geografice Române, conform art. 6 din Statutele Societății.”

O altă diplomă a fost obținută de Cociaș Constantin, șef mecanic al navei N.M.S. Regina Maria, pentru curajul, devotamentul și puterea de rezistență dovedită în timpul furtunei din ianuarie 1938.

În expoziția de bază a muzeului se află și două diplome obținute de doi dintre cei mai cunoscuți navomodeliști de la noi din țară. Anghel Ciobanu și Cristian Crăciunoiu pe care i-am evocat în descrierea Colecției de navomodele.

14. Colecţia Mangalia

Dintre exponatele cele mai importante ale filialei Mangalia a Muzeului Național al Marinei Române, remarcăm o vedetă torpiloare pe aripi portante expusă în parcul Secției Mangalia. Acest tip de navă, de creație chineză, din clasa Huchuan, a intrat în dotarea Forțelor Navale Române. Inițial, România a primit 3 unități, după care a achiziționat licența de construire a mai multor nave. Misiunile acestor vedete erau:

Vedetele au executat unele misiuni-premieră pentru Marina Română, cum ar fi primul marş de noapte executat după război sau primele misiuni de luptă cu torpile de 533 mm cu cap de război (în timpul Revoluției din 1989).

Un alt exponat ilustrativ pentru dotarea Marinei Militare postbelice, care se regăsește în cadrul Colecției Mangalia, este tunul antiaerian și naval „KS-30”. Această armă și-a început existența ca tun antiaerian, dar, datorită calibrului și bătăii mari, a fost ales pentru înzestarea artileriei de coastă a țării noastre.

Tunul, de origine sovietică, a început să fie produs în anii ’50 și este deosebit datorită unei platforme de transport cu două osii având pe fiecare parte câte 2 roți. Este dotat cu un dispozitiv de reglare automată a focoaselor. Complexul artileristic era completat cu sistemul de conducere a focului tip PUAZO-30 și un radar SON-30. Aceste tunuri au ieșit din dotare la începutul anilor ’90, după ce Artileria de coastă primise rachete de coastă P-21/P-22. Singura piesă rămasă este cea expusă la Secția Mangalia a Muzeului Naţional al Marinei Române.

Racheta din sistemul 4K51 „RUBEJ” este o rachetă sovietică, având indicativul „P-21/P-22”, în fapt racheta „P-15M”, fabricată în anii ’70 și exportată de U.R.S.S. în țara noastră. Aceste rachete au radar, dar și un sistem de ghidare în infraroșu și o bătaie dublă față de primele modele, ajungând până la 80 km. Propulsia se face cu un combustibil lichid, carburant și oxidant.

Când ținta este sub bătaia maximă, carburantul ajută la sporirea încărcăturii incendiare. Legat de încărcătură, ea are greutatea de 513 kg și este de tip cumulativ. Partea din spate a rachetei este formată din ampenajul în formă de Y și motorul de start cu combustibil lichid, iar în partea din față sunt prezente două aripi. Instalația mobilă de lansare a rachetelor de coastă 4 K51 „RUBEJ” este, până la această dată, singurul sistem terestru de acest gen, dedicat combaterii țintelor navale, folosind rachete antinavă de tip „P -21/22” (P-15 TERMIT, modernizat) achiziționat vreodată de către România.