Repere Istorice

Preocupările pentru realizarea unui Muzeu al Marinei Române au început să prindă contur încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea dar vor capăta concreteţe abia la începutul secolului XX.

La 30 decembrie 1919, Ordinul Comandantului Marinei Militare nr. 282, dat cu prilejul scoaterii din serviciu a unui număr de zece nave militare, cerea Diviziei de Mare şi Diviziei de Dunăre să fie demontate de pe aceste bastimente aparate de navigaţie, agregate şi armament naval pentru a fi expuse într-un viitor muzeu.

Cu aceste obiecte s-a constituit „Secţiunea marină” din cadrul Muzeului Militar Naţional înfiinţat prin Înaltul Decret nr. 6064 din 18 decembrie 1923.

Dar această soluţie nu a satisfăcut visul iubitorilor de ape şi marină care îşi doreau un muzeu numai al lor.

În septembrie 1932, Jean Bart, impresionat de preocuparea pe care vecinii noştri ruşi şi bulgari o manifestau pentru „cunoaşterea şi propaganda mării”, concretizată prin înfiinţarea de acvarii şi muzee maritime în ţările lor, se întreba: „Cum, noi nu putem avea la Constanţa asemenea instituţii?” După părerea ilustrului ofiţer de marină și scriitor, adevăratul muzeu maritim, ştiinţific, tehnic și istoric trebuia înfiinţat la Constanţa, primul port al ţării, unde se perindau anual mii şi mii de vizitatori, excursii şi colonii şcolare. „Toată această lume – scria el în paginile revistei „România maritimă şi fluvială” – atrasă de orizontul Mărei, va învăţa într-o oră petrecută la Muzeul Maritim, lucruri ce nici în şcoală şi nici în viaţă nu au putinţa să le înveţe”.

În acelaşi an, contraamiralul Ioan Bălănescu, vicepreşedinte de drept al Ligii Navale Române (L.N.R.) şi preşedinte al filialei din Constanţa, a iniţiat aici înfiinţarea unui Muzeu al Marinei, donând şi primele obiecte din partea Diviziei de Mare. Expoziţia a fost organizată în spaţiul ocupat de Liga Navală Română, în clădirea fostului Hotel „Carol”, cumpărat de Marina Militară pentru a fi transformat în Comandament şi care funcţiona în acel moment ca hotel militar.

Activităţile menite să facă cunoscută istoria marinei, care au subliniat, de altfel, prin efectele lor, interesul publicului pentru acest domeniu specific, au cunoscut însă, o arie mult mai largă de desfăşurare.

În toamna anului 1936 a fost organizată în capitală prima expoziţie marinărească la nivel naţional. Expoziţia deschisă în perioada 15 septembrie – 21 octombrie, a fost dedicată împlinirii a 40 de ani de la inaugurarea oficială a Serviciului Maritim Român. Vizitată de peste 40.000 de oameni, ea a fost o reuşită la care au contribuit: Marina Militară, SALVAMAR, Yacht Clubul Regal Român, Liga Navală Română, Navigaţia Fluvială Română, Serviciul Maritim Român, Cercetaşii marinari, Şcoala de piscicultură din Giurgiu, Şantierele „Neptun” din Constanţa, „Nautica” din Reghin, „România” din Brăila, Societatea „Orizontul” din Constanţa, precum şi unele societăţi străine de navigaţie pe Dunăre.

În iunie 1938, Federaţia Română de Sporturi Nautice, în colaborare cu Oficiul Naţional de Turism şi cu sprijinul Ligii Navale Române, al instituţiilor de navigaţie deja menţionate şi al unor case constructoare de ambarcaţiuni din ţară şi străinătate, a organizat în Bucureşti o expoziţie de turism şi sporturi nautice. Prin exponatele etalate: şalupe de mare viteză, bărci universale, yole, caice, skifuri, giguri, motoare marine de diferite mărimi, expoziţia poate fi considerată o etapă pregătitoare în realizarea unui viitor muzeu al marinei.

Aceste strădanii nu au depăşit însă stadiul unor modeste încercări, concretizate prin simpla etalare de obiecte şi documente specifice domeniului.

Anul 1938 avea să aducă însă și prima cristalizare a ideii de muzeografie navală. A fost încercarea Ligii Navale Române de a constitui un muzeu al Marinei. Sub conducerea fostului Comandant al Marinei, viceamiralul Ioan Bălănescu, s-au depus eforturi ample pentru fundamentarea creării unui muzeu care să scoată în evidență tradițiile marinărești ale poporului nostru, dar și continuitatea daco-romană în spațiul carpato-danubiano-pontic: „cum trecutul nostru a fost legat de cursul inferior al Dunărei și Coasta Occidentală a Mărei Negre în luciul acestor ape vom găsi oglindindu-se istoria noastră și ca atare dela ele să cerem să ne arate cele petrecute.”

Proiectul prevedea că Muzeul Marinei care se preconiza a se înființa să fie, de fapt, împărțit în două „părți distincte”, sau, mai bine zis, două secții: Muzeul Istoric al Marinei, care să cuprindă dovezi privind evoluția marinei în spațiul de formare și dezvoltare a poporului român – Dunărea de Jos și coasta de vest a Mării Negre și Muzeul Tehnic al Marinei, cu o expoziție permanentă cu un caracter mai general, unde să fie prezentate „în mod cronologic evoluțiile făcute de construcțiile navale, maritime și fluviale, existente pe toată suprafața pământului; de asemenea, se va mai căuta tot felul de instrumente de bord, navigație, mașini și orice fel de aparate utilizate pentru activitățile maritime și fluviale.”

Muzeul Tehnic al Marinei trebuia să rămână la Constanța, sub îngrijirea Ligii Navale Române, materialul urmând să aibă, în primul rând, un rol instructiv pentru tineri și făcea parte din efortul de propagandă navală a Marinei. Cu toate acestea, accentul trebuia pus pe prima secție, adică Muzeul Istoric al Marinei, care se putea constitui ca o secție în cadrul Muzeului Militar de la București, unde se găseau elemente care ar fi putut fi folosite pentru o mai bună expunere a tradițiilor marinărești. Cel mai mare avantaj din această amplasare era faptul că se putea profita de amploarea și prestigiul Muzeului Militar pentru a pune în valoare și a obține o expunere mai mare și pentru secțiunea dedicată Marinei, pe care Liga Navală dorea să o pună pe picioare.

În ceea ce privește obiectele ce urmau a fi expuse, se dădeau unele indicații pentru membrii Ligii care să adune materialele/obiectele de expus. Din aceste indicații reiese chiar o schiță a segmentării secției Marinei, care urma să fie constituită la Muzeul Militar din București.

Prima categorie de obiecte trebuia să se concentreze pe „Evoluția Marinei pe cursul inferior al Dunărei și pe Coastele Occidentale ale Mărei Negre”. Scopul declarat era să se racordeze evenimentele din acest spațiu cu marile fenomene istorice din spațiul mediteranean care aveau loc simultan.

Chestiunea delicată a fondurilor pentru Muzeul Tehnic al Marinei era tratată diferit față de secția ce se preconiza în cadrul Muzeului Militar, în sensul că pentru primul, Liga Navală Română se angaja să suporte majoritatea cheltuilelor, iar restul de bani trebuiau procurați de la Inspectoratul General al Marinei. Acest fapt arăta că muzeul de la Constanța trebuia pus sub supravegherea și controlul Ligii, prin comitetul ei central; de altfel, amenajarea și completarea lui cădeau tot în grija Ligii Navale Române. Se preconiza, de asemenea, ca odată muzeul înființat și gata să primească vizitatori, el să fie pus sub controlul unui comitet special dedicat acestei secții, care să o administreze pe baza unui regulament special.

Totuși, primul muzeu al Marinei s-a înfiinţat abia la 25 octombrie 1965 în oraşul Mangalia şi a fost aproape în exclusivitate, rezultatul activităţii neobosite şi dezinteresate a doi mari iubitori de istoria navigaţiei, comandorii Filaret Popescu şi Dan Nicolaescu. Acest nucleu avea să se îmbogăţească an de an cu obiecte provenite, în special, de pe navele marinei militare dezafectate după al Doilea Război Mondial: armament, maşini şi motoare navale, prin donaţii ale foştilor ofiţeri de marină sau ale familiilor acestora, prin descoperirile arheologice subacvatice. Între anii 1966-1968, Muzeul de la Mangalia a fost vizitat de peste 5.000 de persoane, majoritatea marinari militari.

Redăm dintr-un manuscris păstrat în fondul documentar al Muzeului Național al Marinei Române, drumul înfiinţării acestei instituţii de la idee la faptă: „Studiindu-se documente de arhivă ale Marinei Militare existente în Depozitul de Arhivă al Ministerului Apărării Naţionale de la Piteşti s-a descoperit un ordin al Comandamentului Marinei Militare din vremea când comandant al acestuia era contramiral Niculescu Rizea, prin care se ordona ca de pe navele scoase din poziţia operativă, să se demonteze piese, aparate, agregate şi armament pentru Muzeul Marinei. Ordinul datează din anul 1921, fiind adresat Diviziei de Mare din Constanţa, iar şef al muzeului a fost numit căpitan comandorul Nemţeanu Gheorghe. Un asemenea ordin a fost emis şi către Divizia de Mare din Galaţi. Ca urmare a acestor cerinţe, de pe navele trecute în categoria auxiliare cum au fost: crucişetorul Elisabeta, torpiloarele model 1888, canoniere şi alte şalupe s-au demontat şi predat la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti, aparate de navigaţie, tunuri simple şi cu cinci ţevi, mitraliere cu cinci şi zece ţevi, torpile, mine, fragmente de punte şi maşini, întru-cât la acea dată Muzeul Marinei nu luase practic fiinţă. (…) În anul 1926, de pe trei torpiloare care au fost primite de Marina Militară, compensaţie de război din flota Austro-Ungară, se demontează o serie de agregate ca: turbine, căldări, pompe, servomotoare, tunuri, tuburi lans-torpile şi altele, care în anii următori au dotat cabinetele Şcolii Navale. (…)

După anul 1950 când flota militară a fost reorganizată pe principii noi, atât la Dunăre cât şi la mare şi când a început să se sărbătorească din nou Ziua Marinei s-a hotărât şi realizarea de expoziţii de tematică marină în porturile maritime şi dunărene. Pe lângă obiecte şi documente de marină, expoziţiile, organizate la Cazinoul din Constanţa, cuprindeau machetele noilor nave ce au intrat în dotarea marinei militare şi civile.(…) În anul 1956 se propune şi se aprobă de către eşaloanele superioare Statul de organizare al Muzeului Marinei. În baza acestui document, în anul 1957, este numit Şef al Muzeului Marinei Căpitan de rangul I Nicolaescu Dan, promoţie 1937 (…). Iniţial obiectele au început să fie depozitate într-o baracă la bateria de coastă de 130 mm de la Uzină (str. Răchitaş). Prin 1958-1959 materialele sunt depozitate în clădirea de pe B-dul Republicii nr. 9, locul unde se află în prezent cinematograful de vară Tomis. După mutarea Comandamentului Marinei Militare la Mangalia, în anul 1961, obiectele muzeului sunt transportate şi depozitate într-o baracă din incinta CMM (lângă podul de peste canal, ce duce la 2 Mai).

(…) În anii 1966-1968 Muzeul Marinei Române din Mangalia era vizitat anual de circa 6.500-8.500 de vizitatori. Intervenindu-se la Secţia Organizare-Mobilizare a CMM se obţine pentru prima dată ştampila cu titulatura Muzeul Marinei Militare care s-a folosit până în 1970.

Despre existenţa MMR din Mangalia cunoştea mai bine situaţia Emil Bodnăraş, care-şi petrecea timpul liber pe cuterul din port. Dânsul a fost cel care l-a îndemnat pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Participând la serbările Zilei Marinei în anul 1968, tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa de a vizita Muzeul Marinei Militare. Comandantul MM a raportat că acesta nu este încă la nivelul de a fi vizitat de şeful statului acesta fiind amplasat într-o baracă. Faţă de această situaţie domnia sa a dispus ca muzeul să fie mutat şi instalat într-o clădire corespunzătoare în Constanţa. (…) la data de 10 decembrie 1968 s-au încărcat patru autocamioane (…) şi au plecat spre Constanţa pe o ninsoare puternică (…) transportul a fost sistat şi s-a reluat abia în luna martie 1969 (…) tot acum se schimbă şi denumirea în Muzeul Marinei Române (…) se înfiinţează pe baza Hotărârii Consiliului de Miniştri al Republicii Socialiste România nr. 1127 din 29 mai 1969”.

Pentru găzduirea unui astfel de proiect ambiţios era necesară găsirea unei locaţii propice amenajării unei expoziţii de anvergura la care ajunsese „colecţia” de obiecte de marină.

Sediul Muzeului Național al Marinei Române

Constituirea Flotilei Române în anul 1860, urmată de intrarea în serviciu a unor nave necesare misiunilor de apărare pe apă a graniţelor ţării, au presupus, printre altele, şi o pregătire marinărească a echipajelor. Viitorii ofiţeri urmau cursurile unor Academii Navale, mai ales, la Brest şi Livorno. Dacă la început, echipajele erau recrutate dintre tinerii locuitori ai malurilor apelor, se simţea nevoia unei pregătiri în instituţii şcolare corespunzătoare complexităţii ivite la bordul navelor ca urmare şi a progreselor tehnice înregistrate în acest domeniu.

Drept urmare, în anul 1872, se înfiinţează la Galaţi, Şcoala Flotilei care pregătea subofiţeri de marină, pentru ca din anul 1881, tot la Galaţi, să se înfiinţeze o şcoală de pregătire a specialiştilor necesari la bordul navelor, intitulată Şcoala Copiilor de Marină.

Programele de dotări navale de după Războiul de Independenţă, au reclamat amplificarea pregătirii viitorilor ofiţeri de marină fapt ce a determinat înfiinţarea în anul 1896, a Şcolii de Aplicaţie a Sublocotenenţilor de Marină. Aceasta a funcţionat iniţial la Galaţi, iar din 1901 a fost mutată la Constanţa, într-o clădire aflată în vecinătatea teatrului Elpis, viitor Teatru al Marinei, astăzi Teatrul de păpuşi.

Localurile improprii, dar mai ales necesarul tot mai mare de cadre cu o temeinică pregătire de specialitate, în condiţiile în care şi portul Constanţa cunoaşte extinderi şi modernizări, au determinat autorităţile marinăreşti şi notabilităţile oraşului să se implice în alegerea unui teren potrivit construirii unei clădiri destinată pregătirii şi instrucţiei marinăreşti.

A fost ales perimetrul actual al muzeului, pe care, până în anul 1878, se afla Spitalul de Carantină al portului sau Lazaretul, cum era cunoscut în timpul stăpânirii turceşti. În perioada 1880-1908, pe locul fostului Spital de Carantină a funcţionat, după unele amenajări, Spitalul Militar, până în anul 1909 când s-a dat în folosinţă Spitalul Militar actual de pe B-dul Mamaia.

Pe această suprafaţă de teren au început, la 25 iunie 1908, lucrările de construcţie a Şcolilor de Marină, realizate de antreprenorul A. Frank. Arhitectul, probabil, a fost Ion Socolescu, celebru în epocă, autor şi al altor proiecte: Şcoala 12 (Muzeul de Artă) în 1892, Poşta veche în 1895, Spitalul Comunal în 1908. Noua clădire a şcolii a fost proiectată şi construită în stil neoromânesc, foarte răspândit în epocă.

Alături de noua clădire în construcţie se afla, deja, din anii de după 1878, o mică gară (actuala clădire pe a cărei structură s-a amenajat Restaurantul Colonadelor) pentru pasagerii care se urcau în ,,Trenul de plăcere”. Calea ferată pleca din punctul în care se află astăzi statuia marelui inginer Anghel Saligny, mergând pe malul portului, apoi pe Bulevardul Al. Lăpuşneanu de azi şi se bifurca în zona actualului ,,Sat de vacanţă”. Linia principală continua până în Mamaia, având gara în actualul local al Berăriei ,,Tic-Tac” din staţiune, după care linia se prelungea până în apropierea Câmpului de aviaţie de la Mamaia-sat (Hanul Piraţilor). Calea secundară de la bifurcaţie ocolea pe la nord Lacul Tăbăcărie pentru a ajunge vagoanele cu combustibil lichid la Uzina Electrică a oraşului, aflată astăzi în apropierea Delfinariului.

Edificiul muzeului actual se prezenta în 1909, la inaugurare, numai din tronsonul central a cărui delimitare se constată pe faţadă. Din deceniul patru, din necesităţi funcţionale ale Şcolii Navale, aşa cum se va numi după 1920, au fost construite şi corpurile laterale, a căror structură a planşeelor a fost realizată din beton şi nu din grinzi de lemn, aşa cum a avut mult timp tronsonul central.

Odată cu corpul iniţial s-a construit, în curte, o clădire mai mică, în apropierea clădirii Liceului „Traian”, cu destinaţia de locuinţă a directorului Şcolii şi adăpost al trăsurii şi atelajelor necesare.

În perioada interbelică, clădirea şi anexele şi-au justificat scopul pentru care au fost construite, marcând epoca de vârf a pregătirii teoretice marinăreşti în această clădire, atât pentru ofiţerii Marinei Militare, cât şi pentru cea Comercială.

Construirea aripilor clădirii Şcolii Navale Constanţa, anii ʾ30

În anul 1941, din cauza bombardamentelor aeriene sovietice, Şcoala Navală a fost evacuată în localitatea Moviliţa din judeţul Constanţa, iar în aprilie 1944 în localitatea Tariverde, judeţul Constanţa, apoi, în octombrie 1944, la Turnu Măgurele, unde şi-a avut locaţia până în septembrie 1947, când revine în vechiul local din Constanţa.

După al Doilea Război Mondial, această adevărată „catedrală” a pregătirii marinăreşti devine pe rând cazarma trupelor sovietice (1947-1948), din nou Şcoală Navală, până în 1954, iar până în 1961 va adăposti Comandamentul Marinei Militare, an după care acesta s-a mutat la Mangalia.

Între anii 1961-1969, clădirea a fost pusă la dispoziţia Consiliului Popular al Municipiului Constanţa, devenind rând pe rând sediul Comitetului Municipal U.T.C., al Uniunii Judeţene a Cooperativelor Agricole de Producţie, Întreprinderii de Fructe şi Legume precum şi al Administraţiei Pazei Contractuale.

Prima reclamă la Muzeul Marinei Române

Într-una din vizitele şefului statului la Comandamentul Marinei din Mangalia, acesta a ordonat ca muzeul să fie mutat la Constanţa, pentru marele public, într-o clădire adecvată. Desigur, nu putea fi un alt local mai potrivit decât cel al fostei Şcoli Navale, mutată între timp în cartierul Coiciu (strada Dezrobirii), unde se află astăzi Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, într-o clădire retrocedată Ministerului Apărării Naţionale.

Clădirea (corpul principal şi anexa de pe latura de est) a fost amenajată într-un timp record, compartimentându-se spaţiile, corespunzător necesităţilor unui viitor muzeu.

Eforturile forţelor destinate materializării tematicii au permis ca la 3 august 1969, de Ziua Marinei, Muzeul Marinei Române, să fie inaugurat în prezenţa autorităţilor navale, militare şi comerciale şi a celor locale. Panglica inaugurală a fost tăiată de general colonel Ion Gheorghe, şeful Marelui Stat Major. A urmat un adevărat asalt al vizitatorilor locali şi al celor veniţi pe litoral vara, români şi străini, în condiţiile în care intrarea era gratuită.

3 august 1969. De Ziua Marinei, Muzeul Marinei Române, a fost inaugurat în prezenţa autorităţilor navale, militare şi comerciale şi a celor locale, de general colonel Ion Gheorghe, şeful Marelui Stat Major, alături de viceamiral ing. Grigore Marteş, comandantul Marinei Militare Române

Între anii 1972-1973, are loc o nouă amenajare constructivă a spaţiilor interioare prin tencuieli şi zugrăveli noi şi îmbogăţirea pavimentului cu parchet nou. Expoziţia nu a cunoscut transformări, cu excepţia realizării în aripa din dreapta a clădirii a Sectorului de Cercetări Subacvatice cu o tematică specifică, concepută de căpitanul Constantin Scarlat, ofiţer scafandru cu preocupări notabile în acest nou domeniu al arheologiei subacvatice. Clubul scufundătorilor, parte componentă a sectorului, atrăgea un mare număr de copii din oraşul Constanţa, realizând în acelaşi timp o amplă popularizare a muzeului, graţie unicităţii sale, dar şi preocupărilor acestui inimos autodidact, ofiţer al Marinei Militare.

În noiembrie 1977, Muzeul Marinei intră într-o amplă acţiune de extindere, consolidare-modernizare şi de îmbogăţire a conţinutului tematic, care a durat până în anul 1983. În acest răstimp clădirea a cunoscut prefaceri esenţiale. Grinzile de lemn ale celor două plafoane au fost înlocuite cu grinzi şi planşee de beton, peste care s-au turnat covoare de mozaic. Au intrat în circuitul expoziţional spaţii folosite anterior în scopuri administrative. Concomitent, se construieşte alăturat, pe axul central, o clădire cu trei nivele al cărei subsol cunoaşte amenajări speciale cu spaţii adecvate depozitării patrimoniului. Atât clădirea nouă cât şi celelalte spaţii care au intrat în circuitul expoziţional au mărit suprafaţa de expunere cu o treime faţă de vechea expoziţie.

Prin degajarea coloanelor de la intrarea în clădirea muzeului s-a revenit la imaginea iniţială, fără a se interveni la elementele arhitectonice decorative care fac din această clădire un adevărat simbol al Constanţei, alături de Cazino, Poşta Veche, Hotelul ,,Carol” (actual sediu al Comandamentului Operaţional Naval), farul ,,Genovez”, Biserica Elenă şi ,,Casa cu Lei”, incluse în patrimoniul arhitectonic naţional.

În perioada 2005-2009, Muzeul Naţional al Marinei Române a cunoscut o altă etapă de consolidare şi refacere a clădirii, dar şi de reorganizare a expoziţiei permanente, prin noua concepţie de etalare şi promovare a obiectelor de patrimoniu expuse.

În Lista monumentelor istorice aprobată prin Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2314 din 08.07.2004, clădirea principală în care funcţionează în prezent Muzeul Naţional al Marinei Române este consemnată ca monument protejat și menţionată cu codul 569-CT-II-m-A-02859-Şcoala de Marină, azi Muzeul Marinei Române, strada Traian nr. 53. Calitatea de monument istoric de categoria „A” a clădirii Muzeului Naţional al Marinei Române reprezintă însumarea mai multor componente valorice ale patrimoniului cultural de importanţă naţională: valoarea arhitecturală, vechimea, valoarea memorialistică (personalităţi reprezentative ale domeniului maritim) şi valoarea de simbol pentru oraşul Constanţa.